Judi & Jodie - Iris

Iris Murdoch (Judi Dench) se opreşte deodată din scris: un cuvînt i se pare deodată dificil, o încurcă, o zăpăceşte, şi acel cuvînt este chiar puzzled - "încurcat", "zăpăcit. Toate cuvintele fac aşa atunci cînd le iei prin surprindere, îi spune soţul ei - criticul literar, profesorul şi prozatorul John Bayley (Jim Broadbent). Dar Iris e speriată: ea a fost luată prin surprindere de cuvîntul acela. Chiar în timp ce-l scria, sensul lui clar s-a împrăştiat, ca piesele unui puzzle. Şi astfel, printr-o glumă proastă pe seama scriitoarei, boala ei - doctorul Alzheimer, cum o numeşte Bayley mai târziu - îşi anunţă sosirea.

E o secvenţă puternică şi urmează altele. Alte cuvinte urmează soarta lui puzzled: Iris nu mai poate recunoaşte o furculiţă - e doar ceva pentru mîncare, după cum poştaşul devine omul cu scrisorile, iar dog devine God. Uită cine-i prim ministrul Marii Britanii, iar atunci cînd îl recunoaşte la televizor pe Tony Blair, intră în panică, pentru că nu înţelege ce spune (spune ceva despre educaţie). Scriitoarea considerată cea mai bună din generaţia ei nu mai ştie aproape nimic, în afara propriului nume, pe care îl spune ca o fetiţă docilă, care îţi zîmbeşte atunci cînd îi zîmbeşti.

Actorii sînt superbi şi filmul (bazat pe cărţile lui Bayley Iris: A Memoir şi Elegy for Iris) îi atinge pe cei mai mulţi dintre noi: după proiecţia de la Sala Palatului, în deschiderea Festivalului de film european, am văzut destui spectatori ştergîndu-şi lacrimile. Lacrimi pe care filmul le obţine prin metode onorabile. E construit prin juxtapuneri elegante: se tot retrage din anii '90 (cînd boala lui Iris avansează) în anii '50 (cînd ea şi Bayley abia se cunoşteau), se întoarce, se retrage iar. (Kate Winslet şi Hugh Bonneville interpretează cuplul la tinereţe.) Şi nu trece peste izbucnirile lui Bayley, din momentele cînd nu mai suporta starea lui Iris şi propriul său rol de tătic răbdător - izbucniri care par crude, deşi victima lor nu mai putea fi rănită. Regizorul Richard Eyre nu dizolvă hapul în sirop.

În seara de gală, Eyre şi-a prezentat filmul ca pe o poveste foarte englezească, despre oameni foarte englezi, adăugînd că speră să fie, totuşi, înţeles, întrucît tema lui este universală. Şi aici încep rezervele mele. Cred că Eyre a încercat prea tare să-i facă pe aceşti oameni universali. Văzînd filmul, poţi rămîne cu impresia că dezordinea şi mizeria din casa soţilor Bayley au fost aduse de musafirul nepoftit, doctorul Alzheimer. În realitate, le plăcea să trăiască în mizerie. Erau excentrici, scrie romancierul Martin Amis, care a cunoscut-o pe Iris (Am sărutat cu respect zîmbetul acela şiret, ruşinos, tainic.). Erau genul de oameni cărora le place să se îmbolnăvească şi să îmbătrînească, preferă iarna verii şi toamna primăverii (...) Vor ploaie, vreme mohorîtă, izolare, tăcere (...); achiziţionarea unui radio e pentru ei ca o capitulare în faţa celei mai obraznice promiscuităţi. Erau ciudaţi şi cred că filmul ar fi fost mai interesant, mai emoţionant, şi chiar mai universal, dacă s-ar fi ocupat mai mult de ciudăţeniile lor (aşa cum face Shadowlands, cu Anthony Hopkins şi Debra Winger, o altă poveste despre dragoste, literatură şi o boală incurabilă).

Filmul lui Eyre se numeşte Iris, dar s-ar putea numi şi Jane sau Mary. Deşi în multe secvenţe se vorbeşte despre calităţile ei intelectuale, pentru spectatorii care nu i-au citit cărţile, sînt doar vorbe. Filmul îţi sugerează prea puţin din complexitatea acelei minţi, din strălucirea acelei imaginaţii. Judi Dench abia are timp să ţină un discurs, apoi boala loveşte. Iar Kate Winslet nu poate face mai mult, pentru că rolul tinerei Iris e conceput în limitele unei idei convenţionale despre nonconformism (mulţi amanţi de ambele sexe, un stil robust şi direct, etc.). Fireşte că îţi aduce un nod în gît: o vezi şi o auzi pe Winslet cîntînd un cîntec de dragoste şi privind un singur bărbat (e cel mai bun moment al ei), iar în momentul următor sari la bătrîneţe şi la boală, la Judi Dench gîngurind acelaşi cîntec în timp ce bîntuie prin casă, fără să mai recunoască pe nimeni. Prin nodul acela în gît ne recunoaştem fragilitatea: filmul ne arată de ce e capabilă bătrîneţea, ce ne poate face timpul, dacă îşi pune mintea cu minţile noastre. Dar ca portret al lui Iris Murdoch, lasă gol spaţiul cel mai important. Trebuie să-l umplem noi.