Miraje - Loin

Am văzut (în fine) Loin, filmul lui André Techiné prezentat în mai la Festivalul filmului european şi care s-a "bucurat", de atunci, de o presă nemeritat de proastă. OK, nu e Les roseaux sauvages, nu e Le lieu du crime, nu e Hotel des Amériques, dar asta nu înseamnă că e total neinteresant.

Loin e o poveste despre timpul care trece şi schimbă, despre fragilitatea legăturilor, despre rădăcini şi înstrăinare, dar fără nimic demonstrativ şi lipsit de orice emfază.

Techiné recurge, aici, la camera digitală (măcar acest debut merită salutat!), iar filmul capătă, graţie ei, o fluiditate care este, în acelaşi timp, poetică şi funcţională. Poetică, pentru că omagiul (explicit, dar totuşi discret) al autorului este la Renoir şi la The River al său din 1951; funcţională, pentru că recursul la un asemenea procedeu de filmare (mult mai ieftin) face ca meandrele poveştilor, personajelor şi sentimentelor să curgă parcă mai liber, netemîndu-se să se împotmolească, ici şi colo, în "pietricele" întîmplătoare (vezi episodul "hoţului de bicicletă")... De unde o reconfortantă senzaţie de a vau l'eau - de noutate, surpriză şi improvizaţie.

Mai puţin controlat decît cele mai bune filme ale lui A.T., pe ansamblu inform, dar funcţionînd miraculos pe porţiuni, Loin pare - tocmai datorită acestui "defect" - mai proaspăt: un (nesperat!) film-brouillon venind din partea unui cineast "aşezat". (Cine-şi mai permite, astăzi, luxul de a filma o ruptură punînd camera pe umbrele celor care se despart...?) Şi-apoi, desigur (în ce mă priveşte), există mirajul Tangerului, unde se petrece acţiunea; Tangerul, Tangerul - cum aş spune "Thalassa, Thalassa!" -, oraşul care mă aştepta cu un "ceai în Sahara" şi-n care n-am mai ajuns, pentru că începuse războiul din Golf... Există Yasmina Reza (căreia i-am tradus Conversaţie după o înmormîntare), foarte credibilă în chip de scriitoare sefardă (adică exact ceea ce e!), ascunzîndu-şi trauma provocată de moartea copilului său sub o mască sofisticat-fragilă; există Jack Taylor, absolut "de-acolo" şi perfect în pielea unui personaj a la Paul Bowles; există cei doi băieţi techinezi (Stéphane Rideau şi Gael Morel), lăsaţi acum 8 ani printre Trestiile sălbatice / Les roseaux sauvages şi care-şi continuă viaţa - mai masivi, mai greoi - în povestea de faţă; există doi actori extraordinari, marocani pesemne (Lubna Azabal şi Mohammed Hamaidi), care te urmăresc cu forţa interpretărilor lor; există o femeie (habar n-am cine e, joacă rolul unei doctoriţe, celibatară şi însărcinată într-o ţară arabă...), care, în doar cîteva apariţii, reuşeşte să fie cea mai fenomenală mamma meridională de la italieni încoace!; şi mai există momentul - de un comic vătuit - al urnirii unei maşini, care lasă personaje şi spectatori în plin suspans burlesc...!

Loin e un film aluziv şi vag, ca un vînt cald. Mă rog, poate că nu trebuia lansat tocmai în toiul verii...