Nataşa Trifan la CNDB - Self Departure / Self Descend

Incidente

Doar ce m-am întors de la spectacolul Nataşei Trifan, Self Departure / Self Descend, găzduit de Sala Rondă a Centrului Naţional al Dansului Bucureşti (iniţial, crezusem că e Sala Rondă a Hotelului Intercontinental şi, cum era vorba de spectacolul unei artiste care trăieşte şi lucrează la New York, nimic nu mi s-a părut nelalocul lui în intrarea nonşalantă pe care mi-am făcut-o în hotel. În treacăt fie spus, îi mulţumesc tînărului de la recepţie care m-a scos dintr-un impas legat de şiretul noii mele blouse roumaine, care m-a trădat cînd mi-era lumea mai dragă. Tot el a fost cel ce m-a îndrumat şi către adevărata Sală Rondă - cea a CNDB -, unde cu onor îmi făcusem o rezervare, două zile înainte de spectacol.


Sala

Spre deosebire de alte săli în care mi-a fost dat să văd spectacole de dans contemporan, în general arhitecturi baroce şi spaţii mici pentru dansatori, largi pentru public, scaune rînduri-rînduri, catifele, arabescuri, stuc, nemaivorbind de cortine (căci da, dansul contemporan în România se face în săli de teatru, pe scene de operă, un segment de artă cu adevărat de nişă), aici lucrurile stăteau, din fericire, altfel.

Se înţelege, negreşit, că mă aflam în premieră în acest lăcaş, în foaierul căruia mi-am reamintit, neplăcut, căldura tropicală ce îmbălsăma mai an Bookarest, înainte să renască în Bookfest. Aşadar, un ochi involuntar spre tinerimea română, schimbînd joint-uri pe terasa "La Motoare", după ce am periscopat - accidental, desigur - burghezimea coaptă, bînd beri în Lăptărie.

M-am temut că spectacolul va fi compromis de căldura ameţitoare şi clocită care m-a îndepărtat pe veci de tîrg (cumpăr on-line) şi chiar era să mă las înfrîntă de numărul consistent de ghinioane pe care le avusesem în mai puţin de un sfert de oră (cu ploaie cu tot).

Să vă descriu, însă, sala. Un spaţiu uriaş, cu o scenă plasată mai jos decît nivelul scaunelor privitorilor. Patru şiruri de scaune, fără rezemătoare pentru braţe, tapiţate în negru, totul foarte aseptic, aerisit, foarte modern. Răcoare şi confort. O cortină de penumbră, cîteva proiectoare şi o imensă zonă verticală de proiecţie. Spaţiu perfect respirabil, în care m-am simţit imediat în largul meu.


Muzică şi dans

Voi spune de la bun început că muzica a fost cea care m-a captivat de la început. Un debut ca un zăngănit de sîrme şi tablă, ritmic, însă, şi melodios, deşi se voia atonal, în timp ce Nataşa Trifan îşi face deja apariţia în costumul ei negru-lucios, vag bufant, cu pantaloni şi jabou din romburi negre, insesizabilă sugestie de arlechin (trist). Mişcări mai mult în spaţiul orizontal: tîrîri, răsuciri, contorsiuni. În paralel, trei benzi video filmate pe nisip, un nud al dansatoarei, cu genunchii la gură (aidoma lui John Lennon, dacă ştiţi, gol, pe cea mai bună copertă din toate timpurile a revistei Rolling Stone), multiplicat în trei: în poziţie fetală şi încercînd să mişte, la început un braţ (trei imagini simultane, apoi în succesiune), strîngînd apoi ceva imaterial la piept, mîngîindu-şi capul, cu braţele încrucişate, ca alinîndu-şi o mare suferinţă, o rană greu de vindecat, încercînd, la sfîrşit, să se ridice în poziţie verticală şi, mai tîrziu, să articuleze cîţiva paşi în gol. Cam acesta e ciclul ilustrat şi de dansatoare, ale cărei mişcări tortuoase, în care se luptă cu sine - dark side(s) of the self -, ajung să fie repede dublate de partenera sa, în rochie lungă, albă, de mătase, dansatoarea de culoare Sandra Mavhima. (Între noi fie vorba, contrastele de culoare, dar şi de vestimentaţie m-au făcut să mă gîndesc, aici, şi la o mică sugestie a androginului conţinută de sinele fiecăruia!) În tot acest răstimp, pe ecranul alb, benzile proiectate alternează, alunecînd lent în jos şi în sus, în asimetrii ce reflectă sondarea abisală a sinelui, executată de dansatoare.

Ce-ar mai fi de spus!? Lupta dintre cele două, stările de lehamite, neputinţa, furia, hachiţele, nesupunerea, zbuciumul, zbaterea, versatilitatea stărilor de spirit, stările tranzitorii (nisipul proiectat în fundal, inundat de ape verzui, marine, din timp în timp), dorinţa de abandon, de cedare, stimulii, cererea de ajutor, sprijinul, refuzul ajutorului, credinţa că poţi răzbate singur (aici, poate am forţat eu metafora!), dezamăgirea, singurătatea, înfrîngerea, toate acestea transpar în duelul celor două dansatoare.

Personajul în alb încearcă mereu, din răsputeri, să-l salveze pe celălalt din stările negative care-i invadează fiinţa; celălalt se opune, însă, cu încăpăţînare, de fiecare dată. Pînă cînd, el însuşi, personajul în alb, e copleşit de neputinţă, obosit, iar atunci, ca în operaţiile matematice cu semn schimbat, personajul Nataşei Trifan îi acceptă existenţa, prezenţa, influenţa. Mi-a plăcut mult coregrafia şi, cum am spus, muzica, pe care, în timpul spectacolului, nu am ştiut cui s-o atribui sau măcar cu ce să o asemăn.


Unde este publicul?

Un singur lucru m-a dezamăgit: în caietul-program se preciza că spectacolul va fi urmat de o discuţie cu publicul. Ştiu că era a treia (şi ultima) reprezentaţie Nataşa Trifan Performance Group în România din acest turneu, dar sala s-a golit cu bruscheţe, după salutul şi aplauzele acordate dansatoarelor. Spectatorii s-au grăbit spre ieşire, ca nişte şcolari care nu ştiau prea bine lecţia şi ar fi vrut să mai amîne puţin extemporalul. Dar pînă cînd?


Concept şi coregrafie: Nataşa Trifan / Interprete: Nataşa Trifan şi Sandra Mavhima / Muzica originală: Petre Radu Scăfaru (nu trebuia decît să mă uit în program!) / Costume: Oana Botez Ban / Scenografie: Cătălin Năstăsoiu / Video design: Martin Burga / www.natasatrifan.com

(10 iunie 2007)