Blestemul ritmului - O vară fierbinte pe Iza

Ritmul îndrăcit al maramureşenilor e un spectacol în sine, iar când vorbim de formaţia Iza, Ioan Pop are în sânge nu doar muzica ci s-a dovedit şi un actor spontan, în premiera lunii mai de la Teatrul Naţional Cluj, O vară fierbinte pe Iza. Regizorul Mihai Măniuţiu a colaborat la câteva spectacole cu formaţia Iza, începând cu Nunta, trecând prin mult aplaudatul spectacol Electra, şi de fiecare dată a exploatat tocmai energia plină de vitalitate dar şi de dramatism a muzicii maramureşene.

Combinaţia de acum a muzicii tradiţionale cu dansul contemporan e o formulă experimentală care extrage din energia arhetipală a ritmurilor oşeneşti expresia existenţei ca încleştată luptă cu moartea. Individul, rătăcit, dezorientat, copleşit de forţa cu care îl poartă viaţa în vârtejul ei, acceptă provocarea înfruntării cu muzicanţii demoni. Aici, în această irezistibilă energie cu care viaţa te aspiră în curentul adesea inconsistent al cotidianului, se regăseşte omul contemporan. Mişcările ezitante, apoi din ce în ce mai dezarticulate ale dansului Vavei Ştefănescu propun o soluţie coregrafică în rezonanţă cu ideea spectacolului. Dans e mult spus, dacă ne gândim la formula lui general acceptată. E mai degrabă o disperată căutare a ritmului ordonator al existenţei, pierdut de lumea contemporană. Cât timp viaţa te seduce dar te şi pierde, unica şansa a fiinţei de a nu se rătăci de sine e regăsirea ritmului rezonant cu energiile arhetipale. O rătăcire care atinge pe alocuri note dramatice, în risipirea fără menajamente a energiei dansatoarei, aspirată de ritmul devorator al muzicii. Remarcabilă concentrarea şi varietatea stărilor pe care le atinge Vava Ştefănescu, singură sau cu perechea sa în oglindă, Istvan Teglaş.

Finalul reia prima scenă. O nouă înfruntare, de data aceasta fără iluzii, a morţii care eliberează fiinţa, acordată de-abia acum cu ritmul regăsit al ritualului încifrat în muzică. Deşi muzica e un fluid energetic irezistibil, partea mediană a spectacolului trenează şi dă pe alocuri impresia unei epuizări a imaginaţiei coregrafice. Muzicii însă nu-i poţi reproşa nimic, iar întregul parcurs al spectacolului e un flux energetic care te poartă cu sine în miezul ritualului.

Din nou, cu O vară fierbinte pe Iza Mihai Măniuţiu se retrage în spatele conceptului de teatru coregrafic; aduce în contact categorii de artişti care altminteri nu ar fi avut ocazia să se cunoască şi să interfereze, provoacă apariţia unui hibrid artistic pus sub semnul experimentului. Rădăcina ritualică comună a muzicii tradiţionale şi a dansului privilegiază întâlnirea lor în gestul semnificării existenţei contemporane.