E, o dată, o poveste (SF) despre un robot cu sentimente, un prototip destinat fabricării în serie. Robotul prinde însă un aşa drag de stăpîna sa (de mama plătitoare) încît nu mai vrea nimic altceva, după ce e îndepărtat de ea, decît să mai petreacă ceva timp lîngă femeie. Aşteaptă chiar 2000 de ani, pînă cînd îl descoperă nişte extratereştri drăguţi şi îi îndeplinesc visul.
În acelaşi timp, Spielberg îşi propune şi să dizerteze pe marginea ideii de inteligenţă artificială şi s-o pună în ecuaţie cu umanitatea, inteligenţă artificială, dar mai ales sensibilitate artificială. Spielberg vrea să rezolve însă prea multe întrebări dintr-un foc. Din păcate, în momentul în care intriga face o buclă spre o întrebare de acest fel, scenariul pare să evite răspunsul şi să caute o nouă dilemă. Cotiturile astea îţi îmbîrligă mintea şi mai rău.
Filmul poate fi văzut însă pur şi simplu fără dorinţa de a pătrunde marile adevăruri pe care le-ar spune. Vădit calofil, Spielberg l-a filmat foarte bine, cu căutări cît mai savante, prin geamuri mate, în plonjeuri cu tăieturi îndrăzneţe - pe scurt, să arate cît mai bine. Probabil că regizorul vrea să fie perceput şi ca un stilist, nu numai ca un confecţioner de hituri. Sunt, să nu fim răi, secvenţe foarte frumoase, care amintesc de ET, de Close Encounters of the Third Kind, dar şi de The Wizzard of Oz, picături de basm SF sau basm pur şi simplu, în care de la un moment încolo orice e posibil. Paralela cu Pinocchio e evidentă şi mularea ei pe o structură SF e binevenită. Numai că drama roboţelului e şi mai mare din moment ce totul îl recomandă ca om, cu excepţia interiorului. Dar ne obligă Spielberg să ne întrebăm: ce e interiorul? Aparatul digestiv cu care putem mînca? Sufletul? Dar el nu a putut fi localizat pînă acum. Ce ne face să fim oameni cînd e evident că nu o mînă de organe? Şi cine sau ce ne dă dreptul să fim intoleranţi cu cei care nu sunt ca noi? Probleme prea complicate pentru a putea fi expediate într-un film care trebuia să se şi vîndă bine.
Bineînţeles, la Artificial Intelligence se şi plînge. Dar, oricum, fiecare plînge de ce-şi aduce aminte că i s-a întîmplat pe linie personală. Sau pentru că e sensibilizat la poveşti cu copii. Comparat de pildă cu Le gout des autres (şi el pe ecrane), are sensibilitatea şi naturaleţea unei femei gonflabile sau, dacă vreţi, a robotului interpretat (bine, roboţeşte) de Jude Law. Un robot-gigolo cu muzică încorporată, trup perfect şi posibilitatea de a căpăta orice culoare de păr. Aşa se face că filmul e frumos, n-ai ce spune, şi bine făcut; actorii joacă bine (puştiul Haley Joel Osment e foarte puternic), dar cînd ieşi din sală îţi spui că a fost scurt şi că în spatele netezimii lui perfecte n-ai găsit nimic.
Inteligenţa artificială / A.I. Artificial Intelligence
Regia şi scenariul: Steven Spielberg
Imaginea: Janusz Kaminski
Montajul: Michael Kahn
Muzica: John Williams
Scenografia: Richard Carter
Efecte speciale: Michael Lantieri, Stan Winston
Costume: Bob Ringwood
Cu: Haley Joel Osment, Jude Law, Frances O'Connor, Sam Robards