A XI-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film DaKINO s-a încheiat sîmbătă seară la Palatul Naţional al Copiilor. Aşa cum se vede din palmares, la categoria ficţiune doar două filme româneşti au fost premiate, în vreme ce la documentar toate premiile au mers spre realizatori români sau de origine română şi stabiliţi pe alte meleaguri. Dacă filmele de ficţiune au fost mai scurte şi deci mai numeroase, printre ele găsindu-şi loc cîteva foarte interesante, secţiunea de film documentar a fost mai sărăcăcioasă cu foarte puţine excepţii, îngreunînd, dar în acelaşi timp uşurînd, alegerea juriului.
Acesta a acordat Premiul pentru cel mai bun documentar din competiţie filmului Omul cu o mie de feţe, realizat de Alexandru Solomon. Un film curat, în care comentariul de bun-simţ şi la obiect se întîlneşte cu numeroasele imagini de epocă sau fotografii ale lui Iosif Berman (despre a cărui viaţă e filmul). Zoltan Terner (stabilit în Israel) a luat Premiul de scenariu pentru All That Remains, un film care trata cu discreţie încercarea unui scriitor bucovinean stabilit în Israel de a-şi descoperi după mulţi ani rădăcinile. Nu află mare lucru, pentru că sătenii nu-şi prea dau drumul la gură, dar filmul e convingător tocmai prin faptul că acoperă bine un drum, şi nu destinaţia, şi prin faptul că drama acestor oameni rupţi în două între două locuri este concentrată cu reţinere în mai puţin de jumătate de oră de proiecţie.
Pentru Dor mărunt, tînăra Denise Iris din Statele Unite a obţinut Premiul criticii. Filmul său a fost cel mai neobişnuit din competiţie, nu atît prin subiectul său (un road-movie prin România, în căutarea credinţei), cît prin maniera de abordare, aparent neglijentă, dar cu siguranţa cadrului potrivit, a ritmului, a legăturii dintre text şi imagine. Toţi oamenii care sunt chestionaţi în legătură cu credinţa lor în Dumnezeu şi miracole sunt din carne şi oase, spun lucruri interesante, fără să fie timoraţi în faţa camerei, fără să stea stană de piatră. Ei se lasă cunoscuţi, se trădează prin cîteva fraze, prin gesturi fugare, iar aparatul e cînd uşor ironic, cînd înţelegător, cînd glumeţ, cînd nevăzut (adică ascuns), cînd devine detectiv (vezi secvenţa care surprinde live furtul unor bucăţi de tablă la Copşa Mică).
Penitenciar de Cătălin Ştefănescu a impresionat juriul, care i-a acordat un premiu special. Poveştile deţinuţilor băgaţi la răcoare pentru mulţi ani din cauza crimelor pe care le-au comis sunt în sine interesante şi meritul regizorului e mai mult acela de a fi ajuns la aceşti deţinuţi şi de a-i fi făcut să vorbească decît unul estetic.
Cu Ajutoare umanitare, Hanno Hoffer a cucerit inimile juraţilor de la ficţiune. Filmul său are numai 16 minute, dar în aceste 16 minute el reuşeşte să tragă nişte concluzii asupra specificului românesc. Suntem, pe scurt, nişte omenoşi şi nişte fraieri. În film, trei străini se rătăcesc într-un sat din Ardeal cu nişte ajutoare umanitare care constau în aparatură pentru un cabinet stomatologic. Nici nu aflăm dacă era nevoie de aşa ceva acolo sau nu, însă musafirii sunt primiţi cu tradiţionala ţuică, omeniţi în fiecare casă în care intră, duşi la biserică şi la discotecă şi în final pleacă cu dubiţa plină de cadouri care le sunt confiscate de vameşii români.
Story-ul simplu lasă însă loc numeroaselor detalii semnificative şi are foarte mult umor, lucru apreciat nu numai de juriu, ci şi de public. Premiat pentru scenariu la aceeaşi secţiune, Journey through the Night, o coproducţie Marea Britanie-Olanda, a impresionat probabil tot prin concentrarea în doar 10 minute a unei poveşti misterioase, nedesluşite pînă la final. Doi bărbaţi circulă cu trenul, iar unul dintre ei îşi imaginează că celălalt este canibal şi, prin urmare, că va fi devorat. Pe lîngă poveste, filmul are şi o imagine excelentă, care amestecă şi ea foarte bine realul cu imaginaţia. Pentru Premiul de imagine, juriul a preferat însă unul dintre numeroasele filme franţuzeşti, 24/24. O imagine bună a avut şi Popcorn Story de Tudor Giurgiu, care însă n-a luat nici un premiu.
Faţă de filmele realizate de tinerii cineaşti români în anii trecuţi, cele din acest an ni s-au părut mult mai bune. Au arătat mult mai bine, semn că experienţa reclamelor a prins bine. Probabil că pentru străinii din juriu - aşa cum spunea cineva - asta n-a însemnat mare lucru, pentru că mai toate filmele străine care vin la DaKINO arată bine, indiferent de cît de bune sunt la capitolul scenariu. Una dintre aceste reuşite filme româneşti este Kitschitoarele de Cristian Nemescu. Din păcate, n-a luat nici un premiu la documentar, juriul considerîndu-l probabil prea ludic. De aceea ar fi bine ca în anii următori Festivalul DaKINO să facă o departajare între realizatorii consacraţi şi tinerii realizatori, pentru care un premiu este foarte încurajator.