A fost pentru a doua oară, din 1998, cînd mi s-a cerut să asigur preselecţia pentru DaKINO. Am făcut-o, cot la cot cu colega mea Doina Bunescu şi trebuie să spun că lucrurile au mers ca unse. Am văzut, fiecare dintre noi, toate, dar absolut toate filmele (scurtele şi documentarele, peste 250 de bucăţi), după care, la final, ne-am confruntat "da"-urile, "nu"-urile şi "poate"-urile. Cu foarte mici excepţii (unele fericite, altele mai puţin) am avut mînă liberă. Am privilegiat filmele a căror durată a fost de bun-simţ (rare au fost cazurile în care au "sărit" peste 20 de minute), precum şi cele fără dialoguri. Am fost, amîndoi, foarte aspri în verdicte (stafful festivalului ne-a "somat" să nu alegem decît ce e mai bun, o dată pentru că festivalul urma să ţină mai puţin decît de obicei, şi a doua oară, pentru că selecţia de anul trecut fusese, se pare, discutabilă), mai ales cu filmele româneşti şi franţuzeşti (cele mai numeroase), în care am tăiat ca-n carne vie. Am fost însă ceva mai indulgenţi cu restul naţionalităţilor (spanioli, austrieci, italieni, britanici, turci etc...), tocmai pentru a da acoperire titulaturii de "festival internaţional", şi nu franco-român. E o hibă care pe viitor se cere remediată. Cu riscul de a ajunge la 500 de titluri în preselecţie... (M.C.)
Cîţiva ani la rînd, am criticat festivalul DaKINO în mod sistematic, fără patos, dar şi fără milă... Ce-i reproşam? Că este prost organizat, că filmele (scurt-metrajele) nu sînt decît un pretext pentru mondenităţi stridente, că este prea mediatizat pentru cît e de slab, etc etc. Poziţia mea necomplezentă n-a rămas nesancţionată: un articol abject semnat de Ioan Groşan în Ziua, dec. '96, mi-a reamintit că trăiam, totuşi, în România, în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea şi-n care a face opinie separată e un delict de presă. Cum i s-a întîmplat şi Eugeniei Vodă (care a fost invitată în juriul DaKINO după o ediţie criticată în "România literară"), după un an-doi, am fost rugat să fac preselecţia; după alţi doi, mi s-a oferit un loc în juriul de ficţiune (alături de Gary McVey, Mohammed Khan, Alexander Hausvater, Oana Pellea, Ronen Peled şi Florin Piersic jr)... Cei care-şi mai aminteau poziţia mea intransigentă (şi toată lumea, în România, ţine minte lucrurile astea) s-au mirat că am acceptat. Eu, nu; pentru că eu nu cred (sper) că m-am schimbat: DaKINO s-a schimbat! Am mai spus-o: nu se poate ca un festival care durează de 11 ani neîntrerupţi să fie prost. Or astăzi, după 11 ediţii, DaKINO nu doar că nu este deloc "prost", dar este (a devenit) un festival foarte bun. (a.l.ş.)
- Pe ce te bazezi cînd spui că a fost un festival foarte bun?
- Trebuie să fac o mărturisire: am avut "l'embarras du choix"! Au fost atît de multe filme bune (şi foarte bune), încît mă aşteptam ca deliberările juriului să dureze ore în şir... Cînd am terminat (după cca 1 oră 1/2), Dan Chişu ne-a spus că a fost cea mai scurtă dezbatere din istoria DaKINO-ului! Nici n-am ştiut cum s-o luăm, la-nceput: adică, eram chiar atît de ageamii?!... Loteanu, c-un an înainte, se pare că-i chemase pe juraţi şi-a doua zi, punînd excursia în cui. Probabil c-am avut, pur şi simplu, un mai bun sistem de departajare - deşi ne-am împotmolit de vreo două ori... Bătaia cea mare s-a dat pentru "Marele premiu": la prima rundă de voturi, Ajutoare umanitare avea un foarte mic avans faţă de La vie a deux; la a doua, a cîştigat detaşat. Cele mai multe discuţii le-am avut pe aceste două filme: care e mai bun?, de ce?, etc. Filmul lui Hanno (Höffer, autorul Ajutoarelor umanitare) era favoritul meu, dar erau vreo 3 care-l preferau pe cel al francezului (Daniel Casagrande, autorul lui La vie a deux), şi aceştia 3 (n-o să le dau numele, nu contează) deveneau uneori, de la o numărare la alta, 4...! (Noi fiind 7.) Lui Gary îi plăcuse mai mult tot Hanno, în plus el avea dreptul, ca preşedinte al juriului, la un vot în plus, dar nu vroia să recurgă la el decît în caz de balotaj. Au fost discuţii, pînă la urmă destul de înverşunate - nici o parte nu vroia să cedeze! Nu erau pe persoane, evident (pe Casagrande nu-l cunoaşte nimeni, iar pe Hanno nici atîta - dintre străini, dar nici Oana Pellea nu-l cunoştea personal etc), ci strict pe filme: pe poetica fiecăruia. Mi s-a părut că filmul lui Hanno este perfect (este, cred, cel mai bun scurt-metraj al lui de pînă acum - mai bun decît Telefon în străinătate!), că există o relaţie ideală între formă şi conţinut - acel dispozitiv minimalist, în care hazul (uriaş!) vine (şi) din repetarea dispozitivului - şi că, în acest caz particular, filmul nu are decît de cîştigat din lipsa "trucurilor" de efect (unghiuri de filmare, lumini "speciale" etc). Este un exemplu de cinema sănătos, viguros, exportabil. Tu nu l-ai văzut, aşa că trebuie să mă crezi pe cuvînt...
- Într-adevăr, nu l-am văzut. Deşi s-ar fi impus, nu? N-a fost însă una dintre acele situaţii în care e suficient să te uiţi la numele regizorului ca să-i alegi filmul. Ţii minte că te-am consultat dacă să selectăm sau nu scurtul lui Hal Hartley, Kimono, deşi atît mie, cît şi Doinei, ni se păruse o prostie cu pretenţii. Tot fără dialoguri - de fapt, ăsta era pariul seriei de cinci filme din care făcea parte şi Hartley: cinci scurte erotice a 30 de minute fiecare, soft-perverse, realizate de regizori cu cotă. Favoritul meu a fost cel regizat de islandezul Fridrik Thor Fridrikson, On Top/Downunder: un love story "telepatic" între o islandeză planturoasă care se plictiseşte într-un turn, singură-singurică, gîndindu-se la el, şi un australian care se plictiseşte într-o casuţă izolată în stepă, singur-singurel, gîndindu-se la ea... După o repriză - imaginară, desigur - de sex în gheizer, cei doi purced la autosatisfacere - cît de poate de reală: ea rupe un ţurţur viguros din streaşina turnului şi-l suge pînă cînd îi dă forma dorită, în timp ce el îşi leagă o funie de gît şi se caţără pe nişte cuburi de gheaţă, aşteptînd ca acestea să se topească. Imperiul simţurilor curat... Ieftin, of course, şi cam repetitiv, dar intens, excitant şi minunat filmat. Ar fi meritat cu ochii închişi premiul de imagine... Pînă la urmă, situaţia s-a rezolvat de la sine: filmele cu pricina (ar fi fost cele mai provocatoare din întreaga selecţie, alături de masturbarea atît de imaginativă din Baby al lui WIZ) n-au mai putut ajunge din cauza altui festival în care erau prezentate simultan... Revenind: ei bine, filmul lui Hanno n-a mai trecut prin mîinile noastre pe motiv că a fost terminat după ce preselecţia însăşi se terminase. Drept pentru care, din varii considerente, a promovat direct în competiţie... A fost ceea ce numeam anterior excepţie fericită.
- Eu am fost foarte sensibil, de data asta, la ceea ce aş putea numi "less is more". Chestia asta s-a văzut şi în filmuleţul de 1 minut al italianului (Roma 56-55, de Werther Germondari), pe care eu unul îl propusesem, mai în glumă, mai în serios, pentru premiul de scenariu...
- Werther Germondari a trimis trei filme la DaKINO. Roma 56-55, Triedro şi La vita e una ruota. Toate erau excelente. Dar parcă nu se făcea să le incluzi pe toate. Totuşi, am forţat un pic şi l-am ales şi pe ultimul dintre ele. Tot un gag, ca şi Roma..., dar ceva mai elaborat: un plan-secvenţă de trei minute, fix, în care nu vezi decît acoperişul unui bloc şi rotaţia scripetelui unui lift care urcă şi apoi coboară, dar în care coloana sonoră (o sonerie, o împuşcătură, căderea unui corp pe podea) dă cheia întregii poveşti. Care poveste e o crimă cum nu se poate mai banală. "Unghiul" este însă genial. Din păcate, şi filmul ăsta (care fusese arătat la începutul anului la Rotterdam) era trimis la alt festival. Celălalt, Triedro, miza totul pe o poveste pe care o filma frontal, ca la carte, cu situaţii, personaje, tot tacîmul, fără să-i mai pese de formă. Subiectul era suficient de tare: pentru a face sex cu femeia pe care a cunoscut-o la o petrecere, un bărbat trebuie să îndeplinească o condiţie; şi anume, să se culce mai întîi cu un negru...
- Cred că există astăzi, la noi mai ales, un fel de inflaţie a formei - ceea ce nu m-ar deranja atît de mult (sînt mai curînd un "formalist") dacă ar exista - totuşi, totuşi - subiecte mai de Doamne-ajută! Adică, mie, Cădere liberă (r. Dorin Stană) mi se pare o mostră de kitsch mental destul de îngrijorătoare; n-ai ce să-i reproşezi ca "meserie" - pentru un film de student, e peste medie, omul ştie să filmeze, are "unghiuri" etc -, dar este atît de fals şi de ridicol în ceea ce spune, încît îţi pierzi repede răbdarea cu el... Plus că n-are ritm: este plat, demonstrativ de la un capăt la altul ca o lecţie de matematică. Cel mai prost film din competiţie a fost însă Aceeaşi gară pentru doi al lui Radu Potcoavă - absolut criminal! Începea ca o reclamă la detergenţi, continua ca una la Connex şi sfîrşea - inevitabil feroviar - ca o pastişă involuntară (cu rîsul de rigoare) la filmele cu ilegalişti, copii şi copii de ilegalişti... nu ştiu, ceva între În sat la noi şi Uzina vie...
- Îţi înţeleg indignarea: asta e excepţia nefericită de care vorbeam, cel de-al doilea film care nu ne-a trecut prin mînă. Cît despre celălalt, Cădere liberă, nici mie nu-mi plăcuse, încă de la ediţia anterioară a CineMAiubit-ului, cînd am şi scris despre el. L-am selectat totuşi (deşi l-am revăzut şi nu mi-am schimbat părerea), mai mult pe baza reacţiei entuziaste a publicului de la CineMAiubit. Şi nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că preşedintele juriului DaKINO mi l-a amintit printre semi-favoriţii lui...
- Mr Mr, al lui Nenad Mikalacki, care e foarte ciudat - o trăsnaie, poţi să-l iei în toate felurile -, a fost OK, cum tot OK a fost - dintre scurtele româneşti - Gîndacul Olgăi-Irina Avramov: e departe de a fi perfect, dar e un semn că ceva-ceva se mişcă în şcoala românească, nu mai trebuie să suportăm aceleaşi patetisme cu termen de garanţie expirat... Invitaţie la masă al lui Gabriel Sîrbu - pe care eu nu-l văzusem la "Cinemaiubit", ca de altfel nici pe Cădere liberă - mi s-a părut (ni s-a părut, pentru că a avut voturi bune pînă la "cernerea finală") interesant (şi) pentru că iese din clişeele astea la modă (siringi-sinucigaşi-moarte), este despre o altă formă de "moarte" - mai subtilă, mai agresivă totodată, cred: moartea dorinţei, acea moarte cotidiană cînd o femeie obişnuită, frustrată sexual, moare cu fiecare minut după ce-a închis telefonul la care "El" i-a spus că nu poate să vină... Premisa mi s-a părut excelentă, doza de agresivitate - la fel -, ce mi s-a părut neconvingător a fost limbajul: dialogurile sunau destul de fals. Fragile al lui Doru Niţescu (care a primit o menţiune) ne-a plăcut exact pentru final: acea stilizare neaşteptată şi felul cum filmul "decolează" odată cu avionul care duce bebeluşii-de-export la destinaţie - un final "absurd-suprarealist", am zice, de n-am şti că seamănă foarte bine cu ce se-tîmplă în realitate; iarăşi, o posibilă "pistă" de decolare pentru un alt cinema românesc... Pe care îl văd, deocamdată, prins între aceste două "uşi": cea a absurdului, a unui fantastic mai puţin livresc (ca pînă acum) şi mai mult "situaţional", politic eventual (vezi şi un film care mi-a plăcut tocmai pentru că e altceva în peisajul autohton: Popcorn Story al lui Tudor Giurgiu - o stilizare voit epatantă, găselniţe amuzante, un ritm şi un stil de a filma ca-n videoclipuri, un laconism verbal a la Caro & Jeunet etc); şi cea a realismului brut, dur, şocant. Ajutoare umanitare ne-a plăcut - probabil - şi pentru că reuşeşte să îmbine aceste două tendinţe într-un mod foarte fin, foarte abil. Plus că - de ce n-aş aplauda acest lucru? - o face cu inteligenţă, înţelegere, căldură şi umor! Adică exact calităţile singurului documentar pe care am reuşit să-l văd (proiecţiile erau concomitente), Dor mărunt al Denisei Iris - care mi-a lăsat o casetă înainte de a se întoarce la New York; filmul ei a luat - foarte pe merit - Premiul criticii şi este o incursiune neortodoxă în lumea credinţei, fără nimic din afectarea, solemnitatea lemnoasă şi tremoloul de predică nazală cu care ne-au obişnuit documentarele gen "Viaţa spirituală", dimpotrivă: neobişnuit de inventiv, de firesc şi de proaspăt!
- Că tot ai adus vorba de documentare: selecţia lor a fost infinit mai uşoară. Au fost foarte puţine şi practic a trebuit să "umplem" un spaţiu de timp pe care l-am avut la dispoziţie. Doar cîteva au rămas pe dinafară, printre ele şi o serie interminabilă de docu-"mănăstiri" care păreau trase la xerox... Înapoi la ficţiuni...
- Din "pachetul francez", Souffle, La vie a deux şi Le Corbeau au un subiect comun: vîrsta a treia. Cel mai mult mi-a plăcut primul (r. Delphine & Muriel Coulin), care a luat premiul nostru de regie şi Premiul criticii - este uşor lung (20'), dar nici o secundă nu e-n plus; faţă de La vie a deux, care e uşor redundant (planurile din cimitir puteau lipsi) şi-n care finalul (cîinele şi pisica...) e ratat pentru că e prea moralizator, prea in your eyes; iar Corbul vechii noastre cunoştinţe Fréderic Pelle (a luat Marele premiu anul trecut pentru Des morceaux de ma femme, pe care-l văzusem la Clermont-Ferrand şi la Capalbio, unde l-am cunoscut şi pe Pelle) e bun, dar cam mecanic şi prea dependent de un actor/o atmosferă (alb-negru) deja folosiţi în filmul precedent.
- Apropo de filme franţuzeşti: ţi-am spus că au fost cele mai numeroase; în jur de 150. Şi recunosc că după ce ne-am enervat cu cele mai lungi (între 30-50 de minute!) şi mai "vorbite" dintre ele, ne-am amuzat să le privilegiem pe cele în care dialogurile erau reduse la minimum... sau la zero... A fost, dacă vrei, mica noastră răzbunare pentru toate orele de bătut apa-n piuă pe care a trebuit să le suportăm. Şi ne-am bucurat că majoritatea dintre ele au fost premiate...
- Eu m-am bucurat că scurtele recomandate de noi DaKINO-ului (Journey Through the Night al olandezului Joram Ten Brink şi La Flamme al francezului Ron Dyens, ambele văzute la Clermont-Ferrand) au fost şi ele premiate - mai mult, în cazul lui La Flamme, se poate vorbi despre un posibil "Premiu al publicului": a fost printre filmele cele mai populare ale festivalului! Primului nu i-aş fi dat, totuşi, premiul pentru scenariu - avînd în vedere că e ecranizarea unei povestiri -, aş fi preferat să dăm acest premiu unui film bazat pe o idee originală... Dar, în fine: bine c-a luat totuşi ceva - merita cu prisosinţă! Ca şi 24/24 al francezilor Bertrand Elverd şi Antoine Raimbault (premiul pentru imagine), care l-a luat la mustaţă - contracandidatul fiind uluitorul Baby al lui W.I.Z....
- E, de altfel, singurul meu regret: acela că nici unul dintre cele patru filme britanice din competiţie nu a luat nici un premiu (Journey... a fost o coproducţie olandezo-britanică mai mult olandeză decît britanică). Eu mizam pe Baby. Şi dacă tot eşti pus pe dezvăluiri, zi-mi: ce alte titluri au mai fost luate în calcul la jurizare?
- Ar mai fi cîteva care s-au detaşat, care nu au primit nici un premiu dar care cred că merită nominalizate: Le Barbier al francezului Jon J. Carnoy (ar fi putut lua cu uşurinţă premiul de regie sau pentru scenariu), Les petits oiseaux, tot al unui francez, Fred Louf (idem ca mai sus!), Nylon Dreams al turcului Recep Akar şi A Dios al francezului Jean-Stéphane Sauvaire (destul de apropiate ca stil, ultimul fiind şi un posibil happening...), irezistibilele A Heap of Trouble al britanicului Steve Sullivan (tot happening, tot foarte popular), Quak al neamţului Wolfgang Dinslage (film-poantă teribil de eficace) şi Il est difficile de tuer quelqu\'un meme un lundi al francezului Eric Vallette, Die Vogelforsher al nemţoaicei Kathrin Nowak şi Dieu seul le sait al francezului Guillaume Bréaud - amîndouă, mergînd pe o neaşteptată poantă finală, foarte reuşită. Şi - de ce nu, măcar pentru a fi "contra-curentului" general al celor care au fost în sală la DaKINO 2001 - Blitze şi Life in Detail, de un austriac (Dietmar Brehm), respectiv un turc (Ethem Ozguvem): scurte experimentale, din care e bine să existe în orice festival!