În acest an am reuşit să stau chiar lîngă el trei sferturi de oră şi să-i pun şi io întrebări. Aş fi putut să beau din cafeaua lui cît a lipsit şi să dau telefoane în ţară să mă laud, dar nu sînt chiar atît de nebună. Odată ajunsă în apartamentul închiriat la Cannes, euforică, mi-am blestemat zilele o după-amiază întreagă încercînd să dau un sens frazelor tăiate şi confuze atît din pricina vîntului care bătea pe terasă, cît şi din cea a lui Van Sant care nu numai că nu spune chestii nemaipomenite, dar mai are şi dificultatea de a nu reuşi des să ducă o frază pînă la capăt. E suficient că e cel mai interesant cineast american al momentului (cel puţin io aşa zic), e chiar mai bine că nu poate spune lucruri măreţe despre cum face film. Nu are de ce să ştie să-şi vîndă marfa. Ce-mi place la persoana Gus Van Sant este că e egală cu sine. S-a comportat la fel şi cînd a răspuns la întrebări, cu picioarele "înşosetate" scoase din tenişi, şi cînd a urcat pe scenă să ridice Premiul Special oferit cu ocazia aniversării a 60 de ani de existenţă a Festivalului de la Cannes. Bravo lui!
Cineva spunea că, la orice întrebare pe care i-ai putea-o pune lui Gus Van Sant, cel mai bine răspund tot filmele. Sau nu, pentru că filmele lui sînt vagi, unduitoare, ca rotocoalele în apă. Cînd vrei să scrii despre Elephant, Gerry, Last Days ori proaspătul Paranoid Park, şi se confirmă pe propria peniţă că totul e relativ şi că viaţa, arta şamd lucrează cu paradoxuri, cu legi vagi, că lucrurile sînt aşa dar pot la fel de bine să fie şi altfel, că cel mai bun ritm se formează în absenţa ritmului, că există o zonă unde trecutul, prezentul şi viitorul coexistă neclar şi inform, că mai importantă decît gesturile decisive ale oamenilor e atmosfera care le precedă ori însoţeşte şi care nu poate fi numită decît tot aproximativ, ca ceva ce aduce a parfum, a gust, a tonalitate. Şi că dacă reuşeşti să captezi acest parfum, poţi descoperi mecanismul din spatele unui anume gest. Cam ca o concluzie: viaţa de zi cu zi sau luată în abstract, cu majusculă, nu numai că nu e lineară, dar are sute, mii de faţete, de cute, bogăţia ei nu stă în ce se vede la prima mînă, ci şi într-o încrengătură de nervuri, de vinişoare ce leagă lucruri aparent străine şi lipsite de importanţă.
Filme hipnotice
Cam toţi cei care vorbesc ori scriu despre filmele lui Van Sant folosesc un epitet comun, spun despre ele că sînt "hipnotice". N-am citit pînă acum vreun text despre filmele lui Van Sant care să fie cît mai apropiat de spiritul lor. La Paranoid Park ştiu că cineastul a spart foarte mult acţiunea romanului inspirator, transformînd-o într-una nelineară. Miezul poveştii este crima involuntară comisă de un adolescent skater care într-o seară, apărîndu-se de paznicul unei gări (se urcase într-un tren), îl împinge fără să vrea în faţa trenului care circula pe linia vecină. În zilele următoare vine un poliţist la liceul unde învaţă elevul şi strînge mai mulţi skateri ca să le pună întrebări. Eroul, Alex, răscolit de tragedia pe care a provocat-o, încearcă să-şi dea seama dacă trebuie să se predea sau nu, în timp ce capitulează în faţa avansurilor unei colege insistente, pentru a o părăsi apoi pentru o alta, care ştie să asculte. Ea îl sfătuieşte să scrie tot ce ar vrea să spună şi nu poate ori n-are cui. Cam astea sînt elementele pe care eu le-am legat acum lanţ, pentru că în film ele sînt punctul de plecare pentru linii de fugă şi mişcări circulare; pelicula amestecă momentele şi reia nestructurat, rezultatul fiind, pe lîngă efectul "hipnotic", redarea coerentă nu numai a fluxului mental al adolescentului care reface mereu împrejurările momentului maturizării precoce, dar şi a valurilor succesive care îl fac să depăşească pînă la urmă acest moment.
Nu ştiu un alt cineast care să înţeleagă mai bine vîrsta adolescenţei şi care să aibă mai mult respect pentru ea. Gus Van Sant n-o recunoaşte deschis, spune că fiecare face filme despre adolescenţi aşa cum îi dictează experienţa şi structura. Van Sant este însă singurul care a reuşit să pătrundă cu atenţie în spatele platoşei care înconjoară lumea interioară a adolescentului, singurul care a putut reda panica interioară, dorinţa de comunicare şi refuzul de a comunica. Cred că Gus Van Sant a rămas el însuşi un adolescent şi dacă e să caut o morală în filmele lui despre adolescenţi ar fi aceasta: vina, în esenţă, e tot a celor mari, care au uitat, care n-au răbdare, care nu încearcă să comunice cu aceste animăluţe sălbatice.