Ostrovul vizibil al lui Anatolie

Ştiaţi că aroganţa noastră se înveleşte cu plăpumi roşii şi poartă cizme comode? Aseară am aflat că aroganţa noastră are probleme cu picioarele şi de aceea a acceptat în dar nişte cizme foarte comode pe care le poartă şi de care are grijă în fiecare zi. Siguranţa aroganţei se transformă în obişnuinţă, obişnuinţa de a te comporta ca şi cum te-ai fi învelit toată viaţa cu plapuma roşie şi ai fi purtat toată viaţa cizmele acelea comode. Dispariţia acestor două elemente poate duce la revelaţie sau la revoltă. Pentru cei mai mulţi dintre noi, revolta este sigura cale accesibilă. Revelaţia este doar pentru acei cîţiva dintre noi, cei care au ales să trăiască în Ostrov. Unul dintre aceştia este protagonistul unui minunat cadou pe care colegii mei mi l-au făcut zilele trecute. El se numeşte chiar Ostrov şi este un film-bijuterie.

Pavel Lungin este un regizor rus care a mai făcut cîteva seriale şi vreo două filme, actorii sînt necunoscuţi, scenaristul idem. Ostrovul lor este însă fenomenal.

Povestea este simplă. În timpul războiului, un marinar (Pyotr Mamonov) de pe un remorcher este obligat de nemţi să-şi împuşte căpitanul pentru a-şi salva viaţa. Nemţii îl aruncă pe marinar în apă şi acesta ajunge, plutind pe valuri, la marginea unui ostrov pe care se află o mănăstire. Nu este greu de ghicit, alege să rămînă printre călugări, devenind Fratele Anatolie. De aici încolo, pe fundal de "Doamne miluieşte", se perindă prin faţa ochilor spectatorilor un destin care începe la persoana a III-a, dedublarea lui Anatolie avîndu-şi originea în conştiinţa faptului că a săvîrşit o crimă. Astfel, cel ce era doar un marinar ucigaş nu este demn de harul dumnezeiesc al izbăvirii pe care, cel ce a devenit călugărul Anatolie, l-a descoperit în ostrov.

Regizorul dezvoltă aici un mecanism simplu - şcoala rusă de regie îşi spune cuvîntul - acela de a construi pe încredere. Spectatorul care tatonează terenul din jurul personajului începe, încet-încet, să creadă în acesta, o încredere oarbă, bazată pe absurditatea aparentă a prezicerilor foarte concrete ale lui Anatolie. An după an, singur cu păcatul său, înfruntîndu-şi demonii la gura iadului personal (una dintre ocupaţiile fratelui era aceea de a băga cărbuni în soba din magazia mănăstirii), Fratele Anatolie nu este o figură populară în rîndul călugărilor. Fratele Iov (Dmitri Dyuzhev), economul, este celălalt taler al balanţei, angrenat în cele lumeşti, deranjat de faptul că Anatolie nu se spală, că face ghiduşii, că murdăreşte clanţele uşilor cu funingine, că face glume în timpul slujbei sau că bea ceai îndulcit cu mirenii. Stareţul mănăstirii, Fratele Filaret (Viktor Sukhorukov), este cel oprit la jumătatea drumului, cel care, în mirare, rostogoleşte ochii spre cer şi pictează icoane. El este personajul-suport al scenei antologice cu plapuma roşie şi cizmele şi martorul "misterului" jucat de Fratele Anatolie (de văzut!).


Un păcat şi mai multe miracole

Camera lui Anatolie este goală, avînd ca singur punct de referinţă, aşezat exact la nivelul ochilor, o icoană. Aici adastă Anatolie - care, în cotidian, se află într-o continuă mişcare - în căutarea sfatului divin pentru cei ce vin în căutare de sprijin moral. Harul îi dă lui Anatolie puterea de a-i ajuta efectiv pe cei aflaţi în durere. Miracolele sale sînt reale (vindecă piciorul unui băieţel, ajută o nevastă îndurerată să-şi afle soţul dispărut de 40 de ani, exorcizează un demon) şi provin dintr-o putere fenomenală a credinţei ce, la rîndul ei, se bazează pe conştiinţa împovărată de săvîrşirea unei crime. Firul roşu al peliculei descoperă spectatorului o răsturnare spectaculoasă de situaţie: Anatolie nu omorîse pe nimeni! La capătul vieţii, puterea celestă i-l aduce lui Anatolie pe Tihon, căpitanul remorcherului, pe care fostul marinar îl împuşcase doar în braţ şi care reuşise să se salveze. Acum Anatolie, în a cărui "inimă cîntă îngerii" o salvează pe fiica acestuia, posedată de "un drac". Ultima minune de la capătul vieţii. Anatolie moare aşa cum şi-a dat seama că trăieşte. Pur şi simplu.


Adunarea crucii

Cu degetele adunate mănunchi, cu privirea ridicată spre ceruri, Anatolie îşi face cruce cu o lăcomie extremă, pe care nu mi-a mai fost dat să o văd. Pare că-şi adună, din cele patru puncte cardinale, credinţa, o încununează cu gestul ritual de încrucişare, şi o trimite spre depărtări, la fel de real ca şi felul în care-şi udă poalele sutanei (scena în care se aruncă, fără nici o ezitare, în apa rece, spre a smulge copilul neîmpărtăşit din braţele mamei sale). Crucea lui Anatolie este concretă, ca şi cum ar ciopli un lemn şi cuţitul i-ar aluneca, intrîndu-i în carne. Crucea este Anatolie.


Fratele Iov sîntem noi

Întreaga acţiune a filmului se petrece în ostrov, iar imaginile sînt de o simplitate înduioşătoare, parcă uşor căutată. Departe însă de cosmetizarea europeană, filmul aceste este dur, neşmirgheluit, părînd a fi filmat brut. Elementele de susţinere ale acţiunii sînt puţine (poate cele mai puţine pe care le-am văzut vreodată), dar foarte puternice: podeţ de lemn peste ape (lemnul intră în alcătuirea cîtorva scene ce vor deveni antologice), roabă, lopată, sobă, clopotniţă, icoană, barcă. Elementul feminin este introdus în aşa fel încît să acopere întreaga plajă a posibilităţilor fiinţei: copila însărcinată dar nemăritată, văduva, femeia chinuită de boala singurului copil, tînăra posedată de draci după moartea soţului. Punctul de întîlnire al acestor personaje este fratele Anatolie, care se comportă cu ele cu hotărîrea dată de credinţa-i vizionară. Privit din exterior, comportamentul său este halucinant, nebunesc, inspiră o frică în aşteptare. Femeile sînt doar etape ale cotidianului pe care Anatolie ştie că trebuie să le depăşească, întrucît "toate lucrurile sînt rînduite după voia Domnului". Aşa este şi moartea pe care Anatolie o priveşte ca pe orice altă etapă a vieţii, rugîndu-se ca păcatele sale să fie iertate. Trecerea lui Anatolie se pe-trece pe apă, într-o barcă străjuită de o cruce, dusă de Fratele Iov, care-şi asumă, în sfîrşit, conştiinţa faptului că, alături de el a trăit un sfînt. Fratele Iov sîntem noi.