Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Ostrov

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un alt spaţiu - Ostrov


iunie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Vreau să vă spun o poveste. Mă bîntuia în serile în care, licean fiind, lăsam din mîini proza fantastică a lui Eliade. Se făcea că eram în Cluj-Napoca, anul 2005. Doream să cumpăr un cablu audio şi mergeam spre un magazin de profil pe strada Iuliu Maniu. Am trecut pe lîngă o doamnă care întreba pe cineva dacă nu ştie unde se află magazinul Cosmorom. Era o firmă care atunci dispăruse de pe piaţă. I-am spus doamnei că eu ştiu unde i-ar putea găsi... probabil în sediul Romtelecom, care s-ar afla într-un anume loc. Doamna dorea să o duc acolo fiindcă nu realiza exact cum s-ar descurca. Pe drum mi-a povestit toată istoria: fiul dumneaei nu plătise o factură în urmă cu cinci ani, ea nu primise pînă atunci vreo înştiinţare, ci doar factura pe care o avea atunci în mînă, iar pe aceasta suma de plătit era de vreo patruzeci de milioane de lei. Tremura şi aproape plîngea. Mă ruga să o ajut. Încercam să o calmez şi să îi arăt că e absurd să îi pretindă acea sumă după atiţia ani în care firma nu îi anunţase restanţa. A insistat să merg să vorbesc în locul ei. Am făcut asta şi angajaţii firmei au fost de acord ca doamna să plătească doar factura iniţială, nu şi penalizările. Doamna mi-a mulţumit, m-a chemat deoparte, afară, şi mi-a zis că dimineaţa găsise factura în cutia poştală. Se speriase şi habar nu avea ce să facă; fiul ei era plecat din ţară. Ea era o fire cucernică, aşa că a ieşit în centrul Clujului şi i-a înşirat întreaga istorie unui călugăr, pe care-l afla într-un loc anume strîngînd bani pentru refacerea picturii unei mănăstiri. Călugărul i-a spus femeii să meargă pe strada Iuliu Maniu, că acolo va întîlni un tînăr care îi va rezolva necazul.

Am trecut prin acel loc, să îl văd pe călugăr. Nu era Anatolie, monahul din filmul lui Pavel Lunghin. Călugărul din faţa magazinului Central nu avea nimic bombastic în atitudinea sa, vreo mină căutată... nu avea nimic teatral în privirea sa. Era umil, retras. Şi părea blînd.

Vorbind despre raţiunea umană şi despre felul ei de a forma şi de a lucra cu idei, Kant formula o suită de antinomii. Una dintre ele priveşte existenţa lui Dumnezeu, iar ceea ce arată filosoful german e că această idee poate primi o demonstraţie logică în ambele sensuri: şi al existenţei divinităţii şi al ne-existenţei sale, fiindcă nu există o realitate obiectivă pe care să se întemeieze o certitudine în acest sens. De aceea, acceptarea uneia dintre cele două teze ţine de credinţă, de o raportare intimă faţă de o anumită prezenţă posibilă.

Cea mai intimă formă de transmitere a unui mesaj este cea literară. Mesajul literar are consistenţa şi credibilitatea pe care cititorul i le oferă. Scrierea literară prinde imagine şi se însufleţeşte în mintea cititorului. Vocile din scriere sînt voci sădite de cititor în personaje. Şi consistenţa le este dată de cititor. De aceea personaje precum părintele Serghi al lui Tolstoi, sau Zosima lui Dostoievski au o însufleţire aparte: în lectură, prin ele, fiecare se apropie de sine în spirit religios... în măsura în care doreşte.

La cinema, măsurile sînt altele decît cele ale experienţei literare. Cinematografia este o artă violentă. Impune imaginile cu forţa, iar ecranul cinematografic face imposibilă fuga. Priponit în faţa ecranului, imaginile pătrund spectatorul şi fără voia sa. Iar dacă închide ochii, oricînd o face e deja prea tîrziu: mecanismul imagistic al filmul îl va fi străpuns. În cazul filmului religios intimitatea e anulată: odată că sînt imagini pe care le creează altc(in)eva decît propria credinţă, apoi ele sînt dictate cu forţa şi sînt trăite în comun cu alţi privitori, astfel că ideea de intimitate şi nuanţele ei se sting. Cum ar putea salva aparenţele filmul religios? Poate venind înspre spectator precum Biserica, oferindu-i icoane. De obicei o face în viaţa de zi cu zi, de la Marilyn la Nicole, de la BB la Monica Belucci, însă o ratează adeseori în filmul de gen. Icoana religioasă nu este imaginea divinităţii, nu este un idol, o reprezentare, este însăşi prezenţa divinităţii în faţa credinciosului. Ochii albaştri ai lui Robert Powell m-au făcut atent, la fel simplitatea şi umanismul lui Iisus văzut de Pasolini. Pe de altă parte, Mel Gibson eşuează cu al său The Passion of the Christ fiindcă exprimă paradigma divină printr-o raportare la suferinţa umană... ori există multe alte cazuri în care oameni au suferit crunt... ce îl deosebeşte pe Iisus de aceştia? Mel nu o spune.

Ostrov propune drept caracter principal un personaj parcă îzvorît din măreţia realismului literar rus, părintele Anatolie. Prins pe un doc de trupele germane, între nişte grămezi de cărbune, prin 1942, viitorul părinte trebuie să îşi împuşte superiorul pentru a scăpa cu viaţă... ceea ce, mai din greşeală, mai din dorinţă, chiar face. Nemţii lasă o bomba pe una dintre grămezi, aceasta explodează, suflul exploziei îl aruncă pe tînăr în apă. E recuperat de unii călugări din apropiere. Cumva el primeşte o a doua şansă, aşa că îşi dedică Domnului viaţa.

Construcţia sa ca personaj e un amestec între scrierile tîrzii ale lui Tolstoi, cele de după 1880, în care figurile şi motivele religioase abundă, imaginea lui Raskolnikov din a doua parte romanului Crimă şi pedeapsă - redempţiunea -, şi un Călugăr Negru al lui Cehov încă nediagnosticat ca nebun, aşadar în afara urmăririi medicale. Anatolie-i un fel de sfînt: face minuni, e vizionar, scoate diavolul din femeie şi moare după voie - însă, evident, într-un final à la "Ivan Ilici", abia după ce îşi află împăcarea sufletească într-o întîlnire cu un fost căpitan, acum pensionar. De asemenea, acţiunea este ornată cu personaje de susţinere sau în opoziţie cu Anatolie, astfel încît exemplul său să glăsuiască optim: un frate călugăr îl priveşte cu pizmă, în vreme ce stareţul mănăstirii e pătruns de înţelepciunea sa ghiduşă.

Pentru un pravoslavnic filmul poate fi plin de viaţă, pentru un psihanalist poate fi un bun caz de studiu. Ca film e o poveste previzibilă în detaliu, care îşi ratează ţinta: deşi construieşte un personaj aproape literar, nu îl poate aduce în intimitate datorită formulei narative - în imagini -, apoi mai e o problemă - Anatolie devine adesea un stand-up comedian, or' Seinfeld nu e în biserică.

Trecerea prin literatura pomenită mai sus, ştirbeşte filmului majoritatea nuanţelor. Iar ca pildă... ca pildă vreau să las o istorie de-a lui Haneke: în Funny Games, cuplul Paul & Peter chinuie o familie a middle-class-ului austriac - păi nu e normal să o facă? Doar membrii acelei familii nu ştiau nicio rugăciune!



 Toate articolele despre Ostrov


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Ostrov - Filmul şi cartea, Marian Rădulescu
 Transfigurare sau ilustrare? - După dealuri, Marian Rădulescu
 Misticism à la Reader's Digest - Ostrov, Marian Rădulescu
 Ostrovul vizibil al lui Anatolie, Alina Voiculescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer