În orice caz felul meu de a fi nu este cel necesar unei înclinaţii spre cercetare, spre ştiinţă, spre tehnică. E şi bine e şi rău. A ignora anumite lucruri nu te face neapărat să suferi, mai ales într-o existenţă pe care în datele ei esenţiale nu o poţi controla şi asta este legea supremă a omenirii: viaţa şi moartea sunt totuşi apanajul unei puteri mai presus de noi. Cei săraci cu duhul nu sunt aprioric mai nefericiţi decît cei care cunosc mai multe din cele ce le sunt revelate în urma unui efort de descoperire. Dar asta e altă discuţie. Declarîndu-mi lipsa de apetenţă pentru ştiinţă găsesc poate motivaţia pentru mai slaba atracţie simţită faţă de science-fiction. Sigur, nu trebuie să fii om de ştiinţă ca să guşti acest gen literar-artistic, ci doar să ai curiozitatea de a scormoni dincolo de "decorul" acestei lumi. Nu uit că intră în joc şi "visul", povestea, dar asta se întîmplă în toate faptele de cultură.
Acum la bătrîneţe însă mi s-au deschis ochii şi apreciez la adevărata valoare talentul de a gîndi în termeni tehnici şi ştiinţifici, savoarea descoperirilor şi efortul celor care împing frontierele cunoaşterii mereu pînă unde este posibil. Şi am început să fiu atent la semnalele lor, la ceea ce propun aceştia ca reguli şi ca soluţii pentru omenire, ba chiar ca premoniţii. Fie şi numai ca joc. Construcţia mentală a viitorului oferă delicii evidente. Numai că deşi mă simt captivat de inteligenţa şi coerenţa dezvoltării unui proiect asupra unui posibil viitor, sunt într-o oarecare măsură deziluzionat de ansamblul elementelor cu care se face construcţia. Pentru că dacă se imaginează o situaţie, o lume chiar, peste timp, imediat sub legile de bază care guvernează acea lume vin reguli şi proceduri atît de actuale încît simt insatisfacţia faţă de aşteptări. Poate cer eu prea mult, dar mi se pare o prea mare discrepanţă între ambiţioasa declaraţie de proiecţie spre viitor, văzută chiar ca o alternativă la prea insuficienta lume actuală şi mijloacele de manipulare a acestui viitor. Pentru că oricîtă tehnologie futuristă am vedea în lumea SF, pînă la urmă avem de-a face cu o intrigă binecunoscută de cînd lumea. Şi încă poate că asta e un dat, e firul roşu care traversează istoria pînă în veacul vecilor, dar parcă e prea de tot să vezi că şi gesturile curente sunt cele atît de binecunoscute: lovituri, împuşcături, urmăriri etc. Pe de o parte mintea omului dezvoltă un decor cu adevărat fantast dar îl populează cu "banalităţile" zilei de azi îmbrăcate într-o haină aparent nemaivăzută.
Matrix este un film celebru care merită desigur o discuţie pe marginea cîtorva idei promovate, a îndrăzneţelor supoziţii şi incitante teme de meditaţie. Dar nu mă pot opri să nu zîmbesc amar cînd de fapt personajele se luptă ca în filmele cu Bruce Lee, pumnul rămîne de bază în acţiunea eroului, cînd cantitatea de cartuşe consumate este de top, ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu sau cînd, respectînd reţeta de succes la un film de acţiune, avem de-a face cu urmăriri lungi pe acoperişuri sau străzi şi metrouri. Într-o lume în care se controlează subconştientul, se pătrunde în intimitatea fiinţei şi se face deplasarea omului prin canale clasice de comunicare la un loc cu informaţia, rămîne esenţială alergarea, forţa pumnului sau rezistenţa trupului la lovituri. Accept că pentru a face produsul accesibil unui public cît mai larg este nevoie de ingrediente verificate şi de succes dar poate că asta e soluţia banală, evitînd adevărata creaţie care poate aduce noul absolut. Chiar şi cîteva din temele vehiculate de film sunt preluate din ceea ce există. Regăsim întreaga gamă de sentimente, de la ură la gelozie şi de aici trădarea, pentru ca de fapt, mai timid spus, iubirea să fie aceea care face diferenţa între "bine" şi "rău". Personajul principal este "Cel ales", altfel spus "cel aşteptat", un fel de Mesia. Şi referinţele la religie sunt multe, cu mai multă accentuare a ideii creştine de iubire la care se adaugă rolul crucial al femeii, cea care dă viaţă şi oferă speranţa. Pentru că Neo, "cel ales", este întors din moarte de sărutul purtător de iubire al celei care a purtat dragostea în ea pînă să vină momentul în care să o ofere, Trinity.
Numele personajelor sunt vădit semnificative, pe lîngă acelea menţionate deja se adaugă unele preluate din lumea aparent tot mai stăpînită de calculatoare de azi: de la "cifru" şi pînă la "mouse". Cei răi nu au nume, singurul personalizat este de fapt un nume de acoperire, clasicul "Smith". Ei sunt de altfel non-oameni. Cel mai elocvent nume este însă al celui care conduce operaţiunile de aşteptare a "celui ales". El se numeşte Morfeu şi face legătura cu tema filmului. Care se încadrează în vechea idee că "viaţa e vis". Zeul visului de data aceasta luptă pentru deşteptarea dintr-un somn ucigător pe plan spiritual. Morfeu face posibilă trecerea din realitate în vis şi invers de data aceasta cu mijloace actualizare: programele de calculator. Pentru că el defineşte realitatea ca pe rezultatul unor percepţii senzoriale din creier, nu rămîne decît să acţioneze direct acolo spre a genera orice vis, orice scenariu cu aspect real, viaţă virtuală trăită la maxim. Poate că pe această temă ar fi încă multe de spus şi este un univers de explorat dar filmul se duce mai departe de asta, undeva spre o miză mai mică. Pentru că dacă ideea manipulării noastre pe cale informaţională este incitantă şi sinuoasă, în schimb ceea ce filmul avansează, rivalitatea dintre oameni şi roboţi este totuşi mai puţin credibilă. Se pare că inteligenţa artificială creează încă spaime deşi lumea noastră de azi a păşit deja serios pe calea automatizării. Se pare că mentalul colectiv percepe încă automatele drept purtătoare de inteligenţă activă, posibil chiar independentă de voinţa omului. Deşi lumea se "joacă" de mii de ani cu focul, nu se teme că acesta nu poate fi totuşi controlat. Tot ceea ce produce omul are limite pentru că omul însuşi are limite. El nu poate crea peste puterile sale de cuprindere. Pot exista disfuncţionalităţi, apar eşecuri mai mici sau mai mari, dar nu poate apărea o situaţie care să devină irevocabil de necontrolat. Iar teza puterii din afara Pămîntului nu apare în film unde ar fi văzut care este rolul Divinităţii, al puterii creatoare.
Esenţa ficţiunii la Matrix rămîne lupta omului pentru a evita să devină sursă de energie pentru roboţi, să ajungă să fie cultivat sistematic exclusiv pentru aşa ceva. Controlul societăţii este mereu inserat în film. Aparent industria de software este capabilă să simuleze, să genereze chiar tot ceea ce alcătuieşte o realitate, sau ceea ce noi numim realitate. Aparent tinerii softişti, de la cei cuminţi pînă la hacker-i, au sentimentul puterii absolute. Mezinul echipei de pe "arca" salvatoare îşi etalează mîndria de a fi precum Creatorul, generator de oameni, ba o idee şi artist pe deasupra, satisfăcut de femeia în roşu pe care a pus-o în evidenţă într-un program ce simulează lumea aşa cum o ştim noi. De fapt el reprezintă încă esenţa umanităţii, el vorbeşte despre dragoste şi despre simţuri şi despre trăire la modul propriu, misterul Creaţiei divine dincolo de orice inteligenţă artificială scăpată sau nu de sub control.
La un moment dat se vorbeşte despre tentativele de a crea o lume care să asigure fericirea absolută, ca un anestezic plăcut prin care oamenii să devină sclavii perfecţi, ba chiar şi mulţumiţi de această stare a lor. Poate fi asemuită această idee cu tentativa comunismului care voia să inducă iluzia că aduce fericirea, mascînd de fapt raptul, mascînd crima socială pe care o opera, mai violentă şi mai perfidă decît orice inteligenţă artificială. Altfel mai găsim o referinţă la lipsa de democraţie ca stare de echilibru, atunci cînd Anderson (alias Neo) este arestat şi şantajul la care este supus este asimilat metodelor naziste, referinţa explicită devenită şablon, singura nominalizată, din păcate, dintre cele două totalitarisme ale secolului XX.
Matrix rămîne un film bine realizat, cu efecte speciale perfect încadrate în subiect şi cu tot ceea ce ţine de regulile atractivităţii în special pentru publicul tînăr cu tendinţe rebele specifice vîrstei. Şi închei cu o scurtă relatare personală. Prin 1986, 1987, dar ce este timpul pînă la urmă, am lucrat la un program pentru un microprocesor care să comande un echipament menit să înlăture tensiunile interne din structurile metalice. Şi maşinile acumulează stres, nu-i aşa? Printre elementele matematice care descriau logica acelui program se afla şi o matrice cu un rol esenţial. Am botezat-o Matrix. Apoi, după un timp, s-a dovedit necesară o alta, complementară, pe care am botezat-o Patrix, ca pînă la urmă să apară şi o a treia, Tatrix. Niciodată nu poţi şti cînd sistemul te alege, ţi se revelează, te transformă şi te înglobează.
Matrix
Regia şi scenariul: Andy Wachowski, Larry Wachowski
Muzica: Don Davis
Producător: Barrie M.Osborne
Cu: Keanu Reeves, Laurence Fishburne, Carrie-Anne Moss, Hugo Weaving, Joe Patoliano