"A fost important pentru mine să vin la Bucureşti", declară regizorul Simcha Jacobovich, autorul filmului The Struma.
Cînd Stelian Tănase şi Radu Gabrea au realizat anul trecut documentarul Struma, aproape nimeni nu mai ştia la noi povestea scufundării în ziua de 25 februarie 1942 a vaporului încărcat cu evrei originari din România în apele Bosforului. Recent, Festivalul DaKINO a adus la Bucureşti un alt film despre vasul Struma, film terminat în acest an. Autorul său, Simcha Jacobovich, e considerat de Ryerson Review of Journalism "regizorul de documentare numărul 1 din Canada". A primit Medalia de aur la Festivalul filmului documentar de la Nyon şi Premiul pentru cel mai bun documentarist la Festivalul de la Ierusalim. A venit personal la Bucureşti, ca invitat de onoare al Festivalului DaKINO. Pentru care motive, aflaţi în interviul de mai jos.
- Eu sunt şi producător. Am o companie, Associated Producers, în Toronto, cu care realizez cam 10-15 ore de film documentar pe an, pentru televiziuni din Canada, Statele Unite, Anglia (York Television). În 1996 şi 1997 am cîştigat două premii Emmy pentru un film despre virusul Ebola şi unul despre traficul de copii din India. Dar din cînd în cînd mai şi regizez, mai ales documentare de lungmetraj, cum e acest The Struma. Cred că în total am realizat vreo şapte astfel de lungmetraje care au rulat în cinematografe.
De ce aţi ales să faceţi un film despre tragedia vasului Struma?
- Familia mea e din Moldova. Părinţii mei sunt din Iaşi. Aproape toate rudele mele, în special cele din partea tatălui, au pierit în timpul războiului. Crescînd, am văzut că n-am veri, n-am unchi, n-am mătuşi. Şi i-am întrebat pe părinţii mei ce se întîmplă. Atunci am aflat de prefectura poliţiei din Iaşi, unde şi tatăl meu a fost rănit, de unchiul şi vărul meu care au murit în trenuri etc. Amîndoi părinţii au ajuns în Israel pe mare. Tata a plecat din România în 1947.
Cu vasul "Pan Crescent". Aţi găsit pentru film chiar figura lui dintr-o fotografie luată în 1947 pe vas.
- Exact. Mama a fost deportată în Transnistria şi n-a ajuns în Israel decît în 1951. Eu m-am născut în Israel. S-ar fi putut întîmpla ca părinţii mei să se îmbarce pe Struma. De aceea am făcut filmul, în memoria familiei mele, dar şi pentru că Struma a devenit un simbol pentru toţi evreii care au murit în timpul Holocaustului. Poate sună arogant, dar am făcut filmul şi pentru România, pentru că nu cred că Struma e doar o poveste a evreilor. Mereu am dorit să fac un film despre Holocaustul din România şi cred că atît timp cît o ţară îşi neagă istoria ea nu se poate elibera şi nu poate merge înainte. Multă vreme n-am găsit o coloană vertebrală, o poveste pentru filmul meu. Dar cînd am auzit, în august anul trecut, de acel băiat englez, Greg Buxton, care e scufundător şi care s-a hotărît să găsească vasul pe care şi bunicii săi se aflaseră, mi-am dat seama imediat că era ocazia aşteptată. Am construit filmul pe trei pîrghii, căutarea epavei, povestea scufundării, narată de unicul supravieţuitor, David Stoliar, şi motivele pentru care a fost scufundat vasul. Documentarea a durat mai mult de un an. A fost ca o anchetă detectivistică. Am făcut realmente jurnalism de investigaţie.
Aţi văzut filmul realizat în România de Radu Gabrea şi Stelian Tănase?
- N-am văzut decît fragmente din el. Ştiu că au folosit o mărturie a lui David Stoliar din anii trecuţi, luată de Holocaust Museum. Dar nu pot face o comparaţie, pentru că e vorba de un altfel de film. De exemplu, noi am desluşit misterul scufundării vasului. Coproducătorul meu, care e din Sankt Petersburg, a reuşit să ajungă la arhivele navale sovietice, care pînă în 1990 au fost secrete. În 10 ani, de cînd dosarele au fost deschise, nimeni nu s-a uitat prin ele. Deci nu pot face o comparaţie, pentru că filmul nostru aduce lucruri complet noi. Are chiar imaginea filmată a tipului de submarin rusesc care a torpilat vasul.
Unde a mai rulat filmul dumneavoastră?
- Premiera i-am făcut-o acum cîteva săptămîni, la Festivalul de film de la Toronto. E un film foarte nou. Apoi am organizat o gală, tot la Toronto, acum două săptămîni, la care 2000 de oameni i-au putut vedea pe viu pe David Stoliar şi pe scufundătorii din film. Şi acum am venit la Bucureşti. Eu nu mă prea plimb cu filmele pe la festivaluri, dar acum a fost important să vin pentru că am vrut să vorbesc cu publicul românesc, în memoria familiei mele.
În film, David Stoliar povesteşte că a fost salvat în ultimul moment, cînd se gîndea să-şi caute cuţitul în buzunar şi să-şi ofere o moarte mai uşoară decît înecul. Cum a trăit el după această extraordinară şansă?
- După ce a fost salvat, a făcut cîteva luni închisoare în Turcia pentru că nu avea viza de intrare. Ulterior, a primit viza pentru Palestina. Ironia a fost că englezii au vrut să-l oprească să intre în Palestina. S-a înrolat în armata engleză şi a luptat în Egipt, unde s-a şi însurat (logodnica lui se aflase pe Struma). A fost însurat cu această femeie 16 ani şi ea a murit fără să ştie că şi el fusese pe Struma. În '48 a luptat pentru independenţa Israelului, dar i-a fost greu să trăiască alături de oameni care avuseseră rude, apropiaţi pe Struma. Se simţea vinovat că el supravieţuise şi ceilalţi nu. Aşa că s-a mutat pentru 18 ani în Japonia. S-a însurat din nou. Acum are aproape 80 de ani şi trăieşte în Statele Unite, în Oregon.
Unde plănuiţi să mai prezentaţi The Struma?
- După ce l-am arătat la Bucureşti, vreau să-l mai arăt la Istanbul şi la Tel-Aviv. Pe urmă îl las să-şi facă viaţa lui.