La începutul spectacolului după Legenda ultimului împărat de Valentin Nicolau, împăratul este (aproape) gol. Ca şi cel al lui Andersen, împăratul lui Nicolau este obsedat de imaterialul pe care doar rafinaţii îl pot percepe. Bucătăreasa îl satură cu denumiri ale unor feluri de mâncare, darurile pe care le primeşte cu graţie sunt simboluri miniaturale, chiar şi curtezana, cu toată silueta ei impresionantă, pare, datorită elasticităţii corporale, un produs al imaginaţiei. Teoria lui despre mecanismele puterii se înscrie în paradigma postmodernă. Pentru el, a stăpâni înseamnă a şti să produci mereu iluzii, pentru a hrăni mentalul colectiv. Pe supuşi îi mânuieşte cu fire invizibile care le colorează şi controlează fantasmele. Libertatea pe care binevoieşte s-o acorde nu este necesitatea înţeleasă, ci posibilitatea de a minţi, adică de a-ţi expune public imaginea dorită.
Una dintre dorinţele împăratului este de a construi un imens palat, decorat numai cu imagini mobile. Aluzia trimite mai degrabă spre realitatea virtuală decât spre ctitoriile dictatoriale. Legenda de la care porneşte intriga piesei vorbeşte despre un ultim împărat, stăpânitor peste un imperiu mondial, după care nu va mai urma nimic. Asumându-şi acest rol, împăratul îşi trimite generalul să cucerească lumea, deşi, pentru el, lumea nu e decât o hartă, deci o posedă deja. Ingenios, atrage atenţia asupra eficienţei războiului informaţional. Trimiterile la dezbaterile actuale privind globalizarea, guvernul mondial etc. sunt transparente. Extinderea imperiului este însoţită de creşterea dimensională a împăratului cu corp mai curând miniatural (interpret Claudiu Bleonţ). Problema succesiunii se pune tocmai când norocul încetează să-i surâdă şi armatele încep să se retragă. Sfârşitul global fiind aproape, se presimte, în spirit creştin, o a doua venire a lui Cristos. Măscăriciul ar vrea să ia locul împăratului, dar nu ca simplu succesor, ci în postura insolită de Mesia. După o serie de dezvăluiri privind paternitatea celor doi, piesa se încheie în dezastru şi nedumerire.
Piesa este descriptivă, lipsită de un conflict real, căci măscăriciul nu se opune împăratului, ci îl dublează. Textul atrage doar prin cozeria subţire, postmodernă, la care toate personajele contribuie, fiecare în acelaşi ton. Citită, piesa este un amestec stufos şi amorf de aluzii culturale, fără o reală tensiune dramatică. Regizoarea Alice Barb a reuşit, totuşi, să facă, din amorf, bici. A plivit bine replicile şi le-a făcut mai adecvate pentru rostire. A reuşit să armonizeze o distribuţie formată din două generaţii de actori. A ritmat spectacolul, a dat individualitate scenelor repetitive (înmânarea fastidioasă a darurilor), a reliefat scenele cheie (încoronarea), a reuşit să transforme în lovituri de teatru informările succesive privind relaţia de rudenie dintre împărat şi măscărici: când fraţi de sânge, după mamă, când fraţi formali, după tată. A inventat momente teatrale de efect, între care apariţiile fotografului ca pitic (Lucian Pintilie a recurs odinioară la pitici, pentru a face distribuţia la Turandot). Doar puţin înainte de sfârşitul primului act, ritmul se relaxează şi un fals final stârneşte nerăbdarea publicului. Muzica lui Piazzola, care-şi îngână propria parodie, dinamizează şi comentează, cu adecvare, acţiunea.
Claudiu Bleonţ şi George Ivaşcu realizează un cuplu interesant ca împărat, respectiv, măscărici. Primul face o subtilă tranziţie de la grotesc la tragic, al doilea păstrează o mască de Buster Keaton pe un trup mobil, cu mişcări precis controlate. Garda veche, formată din Rodica Popescu Bitănescu, Mircea Albulescu, Ion Lucian şi Constantin Dinulescu, susţine cu brio rolurile de curteni. Carmen Ionescu întruchipează cu aplomb o Agripină second-hand. Ilinca Goia, în formă fizică deosebită, se exprimă cu trupul, căci autorul nu i-a oferit prea mult text. Ion Andrei Ionescu, ca aghiotant, e o prezenţă care se reţine, iar Georgian Ilie, în rolul fotografului, este sarea şi piperul distribuţiei. Fericit autorul în slujba căruia se adună atâtea talente strunite cu inteligenţă. Meritul lui este că a fost concesiv şi nu i-a împiedicat pe ceilalţi să-i îmbunătăţească opera.
Fişa tehnică :
Regia : Alice Barb
Distribuţia : Claudiu Bleonţ, George Ivaşcu, Mircea Albulescu, Ion Lucian, Constantin Dinulescu, Rodica Popescu Bitănescu, Ilinca Goia, Carmen Ionescu