Legenda ultimului împărat (gol)

La începutul spectacolului după Legenda ultimului împărat de Valentin Nicolau, împăratul este (aproape) gol. Ca și cel al lui Andersen, împăratul lui Nicolau este obsedat de imaterialul pe care doar rafinații îl pot percepe. Bucătăreasa îl satură cu denumiri ale unor feluri de mâncare, darurile pe care le primește cu grație sunt simboluri miniaturale, chiar și curtezana, cu toată silueta ei impresionantă, pare, datorită elasticității corporale, un produs al imaginației. Teoria lui despre mecanismele puterii se înscrie în paradigma postmodernă. Pentru el, a stăpâni înseamnă a ști să produci mereu iluzii, pentru a hrăni mentalul colectiv. Pe supuși îi mânuiește cu fire invizibile care le colorează și controlează fantasmele. Libertatea pe care binevoiește s-o acorde nu este necesitatea înțeleasă, ci posibilitatea de a minți, adică de a-ți expune public imaginea dorită.

Una dintre dorințele împăratului este de a construi un imens palat, decorat numai cu imagini mobile. Aluzia trimite mai degrabă spre realitatea virtuală decât spre ctitoriile dictatoriale. Legenda de la care pornește intriga piesei vorbește despre un ultim împărat, stăpânitor peste un imperiu mondial, după care nu va mai urma nimic. Asumându-și acest rol, împăratul își trimite generalul să cucerească lumea, deși, pentru el, lumea nu e decât o hartă, deci o posedă deja. Ingenios, atrage atenția asupra eficienței războiului informațional. Trimiterile la dezbaterile actuale privind globalizarea, guvernul mondial etc. sunt transparente. Extinderea imperiului este însoțită de creșterea dimensională a împăratului cu corp mai curând miniatural (interpret Claudiu Bleonț). Problema succesiunii se pune tocmai când norocul încetează să-i surâdă și armatele încep să se retragă. Sfârșitul global fiind aproape, se presimte, în spirit creștin, o a doua venire a lui Cristos. Măscăriciul ar vrea să ia locul împăratului, dar nu ca simplu succesor, ci în postura insolită de Mesia. După o serie de dezvăluiri privind paternitatea celor doi, piesa se încheie în dezastru și nedumerire.

Piesa este descriptivă, lipsită de un conflict real, căci măscăriciul nu se opune împăratului, ci îl dublează. Textul atrage doar prin cozeria subțire, postmodernă, la care toate personajele contribuie, fiecare în același ton. Citită, piesa este un amestec stufos și amorf de aluzii culturale, fără o reală tensiune dramatică. Regizoarea Alice Barb a reușit, totuși, să facă, din amorf, bici. A plivit bine replicile și le-a făcut mai adecvate pentru rostire. A reușit să armonizeze o distribuție formată din două generații de actori. A ritmat spectacolul, a dat individualitate scenelor repetitive (înmânarea fastidioasă a darurilor), a reliefat scenele cheie (încoronarea), a reușit să transforme în lovituri de teatru informările succesive privind relația de rudenie dintre împărat și măscărici: când frați de sânge, după mamă, când frați formali, după tată. A inventat momente teatrale de efect, între care aparițiile fotografului ca pitic (Lucian Pintilie a recurs odinioară la pitici, pentru a face distribuția la Turandot). Doar puțin înainte de sfârșitul primului act, ritmul se relaxează și un fals final stârnește nerăbdarea publicului. Muzica lui Piazzola, care-și îngână propria parodie, dinamizează și comentează, cu adecvare, acțiunea.

Claudiu Bleonț și George Ivașcu realizează un cuplu interesant ca împărat, respectiv, măscărici. Primul face o subtilă tranziție de la grotesc la tragic, al doilea păstrează o mască de Buster Keaton pe un trup mobil, cu mișcări precis controlate. Garda veche, formată din Rodica Popescu Bitănescu, Mircea Albulescu, Ion Lucian și Constantin Dinulescu, susține cu brio rolurile de curteni. Carmen Ionescu întruchipează cu aplomb o Agripină second-hand. Ilinca Goia, în formă fizică deosebită, se exprimă cu trupul, căci autorul nu i-a oferit prea mult text. Ion Andrei Ionescu, ca aghiotant, e o prezență care se reține, iar Georgian Ilie, în rolul fotografului, este sarea și piperul distribuției. Fericit autorul în slujba căruia se adună atâtea talente strunite cu inteligență. Meritul lui este că a fost concesiv și nu i-a împiedicat pe ceilalți să-i îmbunătățească opera.

Fișa tehnică:

Regia: Alice Barb
Distribuția: Claudiu Bleonț, George Ivașcu, Mircea Albulescu, Ion Lucian, Constantin Dinulescu, Rodica Popescu Bitănescu, Ilinca Goia, Carmen Ionescu