Cu piesa Legenda ultimului împărat, păşim pe tărîmul parabolei filozofice şi al unui tragi-comic în care se regăsesc mari teme ale dramaturgiei universale. Dacă, în acest sens, mulţi s-au grăbit să se refere la relaţia shakespeariană dintre regele-clovn şi bufonul înţelept dar trist, unii critici au lărgit şi mai mult aria similitudinilor, către opera unor Alfred Jarry şi Evgheni Şvarţ, fără a-l ocoli nici pe Vasile Alecsandri.
Nimic dăunător pe acest teren al speculaţiilor, căci, dacă ne gîndim şi la raporturile despotului cu poporul ori la accentele comic-groteşti ce le dobîndeşte în piesă imaginea totalitarismului (ceauşist, dar nu numai ceauşist), textul lui Valentin Nicolau se apropie şi de verva vitriolantă a unor piese de Teodor Mazilu, ca Sărbătoare princiară, după cum în judecarea relaţiei insului (rege, bufon sau om simplu) cu Dumnezeu putem desluşi binişor cîte ceva din întrebările dramatice ale misticilor ruşi sau din negaţia existenţialiştilor. Mi-e teamă, însă, că mergînd pe această cale, vom ajunge să nedreptăţim însăşi piesa Legenda ultimului împărat, care, dincolo de livrescul ei evident, se înfăţişează ca o lucrare de o indiscutabilă autonomie a structurii şi a semnificaţiilor, oferind totodată regiei şi interpreţilor şansa unei împliniri scenice moderne şi atractive.
Într-un decor aerisit, la sala Atelier purtînd numele lui Camil Petrescu, învăluit de lumini şi populat de personaje în costume de un sugestiv contrast alb-negru sau alb-roşu, gîndite de Cătălin Arbore, şi discrete sugestii coregrafice concepute de Roxana Colceag, în acordurile muzicale inspirat alese tot de Alice Barb, regizoarea a pus accentul pe dinamica relaţiilor dintre rege şi bufon, pe dimensiunea tragicomică a măririi şi decăderii în iluzie şi în minciună, ce defineşte parabola dramaturgică a puterii. Nu lipsesc păcatele ivite din iubiri ilicite şi o atracţie carnală căreia nici chiar un înalt slujitor al Bisericii nu-i face faţă, vidul sufletesc şi alienarea, dar mai ales răul ce profilează şi se perpetuează ca o boală contagioasă şi ereditară, nu numai la nivelul personajelor-simbol ale piesei, ci în zona fără deosebire a omului de pretutindeni, de unde şi vibraţia ontologică împreună cu altitudinea intelectuală, deschizînd drumul textului spre universalitate.
Chiar dacă, pe scenă, "Măscăriciul" este mereu prea trist, ca să ne mai înfăţişeze un bufon, iar regele-măscărici exagerează în configurarea laturii exaltat-nevrotice a personajului, poate sub ispita unui recital ce riscă să supraliciteze disimulările în dauna trăirilor autentice, ori să amputeze nuanţele de subtilitate ale textului, spectacolul aceasta izbuteşte să învingă dificultăţile reale de vizualizare a ideilor şi ne oferă nu puţine clipe de performanţă interpretativă. Înlăuntrul lor putem recunoaşte inteligenţa şi rafinamentul lui George Ivaşcu (Măscărciul), risipa de talent, vitalitatea şi împletirea judicioasă între expresiile mimice şi cele corporale la Claudiu Bleonţ (Majestatea Sa), conciziunea interpretării semnate de Carmen Ionescu (Regina Mamă) şi pregnanţa jocului Ilincăi Goia (Curtezana), aceasta trebuind să răspundă şi unor solicitări în plan fizic, de dans, "gimnastică", plasticitate corporală în mişcare. Nu trece neobservat efortul creionării unor personaje importante din jurul împăratului, în care se desluşeşte experienţa profesională a unor actori cum sunt: Constantin Dinulescu (Sfetnicul), Mircea Albulescu (Generalul), Rodica Popescu Bitănescu (Bucătăreasa) şi Ion Lucian (Marele Preot). Fireşte, meritele regiei sunt de prim-plan, de la alcătuirea distribuţiei şi pînă la aplauzele publicului din finalul reprezentaţiei.