La Teatrul Act, Marcel Iureş - Creatorul de teatru

Nu îmi este prea limpede ce a vrut să spună regizorul Alexandru Dabija în caietul program al montării sale Creatorul de teatru atunci cînd afirma că "este un spectacol greu pentru spectator". Sigur că, în pofida existenţei mai multor personaje, textul este o monodramă, căci eroul vorbeşte, celorlalţi revenindu-le doar poziţia de aprobatori - greu pentru actori, dar limpede pentru spectatorii ce-au traversat decenii în această postură. Textul lui Thomas Bernhard este "un delir", zice şi Dabija, vedem şi noi. Dar am mai văzut, chiar dacă nu totdeauna, deliruri cu miez.

Propria lui montare, dar şi calităţile interpretative ale actorului-pivot, adică Marcel Iureş, fără să apese pe paradoxurile delirului, sunt ades de un umor truculent, ca o lovitură în plex, căreia nu-i rezişti. Lovitura are efecte egale, cred eu, şi pentru cei care se regăsesc în auditoriul obedient al actorului eşuat în sătucul Utzbach şi pentru cei care privesc distanţat doar avatarurile acestuia. În seara cînd am urmărit spectacolul, publicul îl dezicea pe regizor în previziunile lui. Pentru că spectacolul era franc şi reacţia devenea ca atare.

Din creaţia prolificului şi ultrapolemicului Thomas Bernhard a fost desprins pentru scenele noastre doar un singur text, la începutul anilor '80, pe scena Teatrului Mic. Atunci, jucîndu-l pe Minetti, în piesa (de fapt tot monodramă cu personaje fără replică) cu acelaşi nume, Octavian Cotescu oferea un recital actoricesc memorabil pentru cei care au avut şansa de a-l vedea. Tot un actor (dar nu din stirpea realului Minetti), la sfîrşit de carieră, este şi eroul din Creatorul de teatru. De această dată delirează - pe tema creaţiei în sine, a locului ei (sau, mai exact, a lipsei de loc) în societate, despre chiar societate - Marcel Iureş, pe care regizorul spectacolului îl consideră "cel mai ajuns actor român al momentului". Ajuns ori neajuns, Marcel Iureş, cu o teatrografie impresionantă, partener de creaţie cu majoritatea regizorilor noştri importanţi, este un talent controlat cu străşnicie de ştiinţa profesiunii şi, oricînd, în orice rol, are ce spune. Ca şi aici, în postura actorului Bruscon.

Creatorul de teatru nu este un spectacol la care regizorul se arată în prim-plan, dar, evident, el este cel care a despicat firele, a înţeles contradicţiile conţinute de text, i-a surprins alunecările, a dat nuanţe şi a pus surdină. Fiinţă contradictorie şi mereu războindu-se cu sine şi cu lumea (a fost dat în judecată pentru creaţiile sale de mai toate oficialităţile din ţara de baştină, de la cancelar în jos), austriacul Thomas Bernhard (1931-1989) îşi arăta chipul şi structura, dincolo de scrierile autobiografice, în discursurile aparent incoerente ale eroilor săi dramatici. Lui Bernhard îi era silă de viaţă şi, mai ales, de semeni. Ca să nu mai vorbim de conaţionali! (Dovadă: a interzis prin testament jucarea pieselor şi republicarea cărţilor în patria sa.) El rîde, parcă, isteric şi necontrolat. Alexandru Dabija pune semnele de punctuaţie, chiar în discursul mut al personajelor supuse "creatorului" eşuat. Interpretate de Valeria Seciu, Constantin Drăgănescu, Afrodita Androne şi Vitalie Bontaş, aceştia nu-s nici parteneri, nici cutii de rezonanţă în faptele personajului-pivot. Sunt doar puncte de adresare. Şi actorii se estompează în spatele cîtorva gesturi sau sunete, lăsînd loc liber pentru rechizitoriul proferat şi jalnica apariţie.

Tot ce a dat pînă acum Teatrul ACT, de la lansarea din septembrie 1998 pînă azi, are ţinută şi un discurs care îi poate interesa pe cei care au nelinişti. Ceilalţi mai bine să nu coboare în subsolurile de pe Calea Victoriei. Nu vor găsi nimic pentru ei.