O dată nu-i destul, spune o vorbă englezească. Nici de două ori nu e relevant, se grăbeşte să adauge observatorul într-ale teatrului. Totuşi, nişte direcţii şi predilecţii încep să se creioneze. Mini-panseurile au fost stârnite de tânăra regizoare Ana Mărgineanu, încă studentă la UNATC.
Recentul său spectacol, Deşeuri după Teatru descompus de Matei Vişniec, montat la Teatrul Luni de la Green Hours continuă un drum început anul trecut la Studioul Casandra cu Cronici din toate zilele, cronici din toate nopţile de Xavier Durringer. Şi atunci, ca şi acum a ales un text contemporan. Structura lor este şi ea asemănătoare, de unde prima remarcă: atracţia faţă de scrierile de tip modular. Îngemănări de scene scurte, în două, maxim trei personaje, aparent fără legătură între ele, care rimează undeva, într-un univers comun. Dincolo de diferenţele de tot felul - de statut, vîrstă, împrejurări, loc, extracţie socială - sunt, în fond, construcţii caleidoscopice ale prezentului, ale cotidianului. Texte în care teza nu se articulează într-un discurs coerent, ci se compune din fragmente ca într-un joc de puzzle.
Dacă piesele au un numitor comun, spaţiile însă diferă fundamental. Iar montările s-au adecvat de fiecare dată. La Casandra, Ana Mărgineanu a recurs la o variantă modernă a scenei simultane. Acţiuni paralele, în mai multe planuri care îşi cedează, rând pe rând, întâietatea. La Teatrul Luni, provocarea spaţiului a condus la cu totul alte soluţii. De o parte, secvenţialitatea în derularea actelor, iar de cealaltă parte, iniţierea unei reale relaţii cu audienţa, până la momente de interactivitate autentice. Problema spaţiului nu se termină însă aici. Teatrul Luni funcţionează - nu-i aşa - la Green Hours, ceea ce înseamnă că el este esenţialmente un proiect de café théatre, gen guvernat de legi mult diferite faţă de instituţia publică de cultură (subvenţionată, bugetară şi cu scenă italiană pe deasupra!). Diferenţa se reflectă în plan estetic: nuanţează opţiunile, introduce alt tip de problematică, alt tip de tratare a temelor. A nu se specula spre înţelesuri cum ar fi alunecarea în facil, accente puternice de divertisment ş.a.m.d. Nicidecum, este vorba efectiv despre o altfel de punere în pagină.
Personal, diferenţa de loc m-a făcut să primesc diferit similitudinile de lectură scenică a textelor în cauză. În cazul Cronicilor..., păstrez rezerve în ce priveşte gradul de asumare al mesajului. Durringer scrie despre unul şi acelaşi lucru, asupra căruia revine obstinant ca într-o serie de variaţiuni pe temă fixă: exasperarea de a fi a individului de condiţie medie, de a se confrunta la nesfârşit cu modele - cel mai adesea false, dar întotdeauna foarte înalte - create de lumea contemporană. Montarea de la Casandra nu ajungea până la acest strat de substanţă tragică, nu sonda suficient în profunzimea scenelor. O situaţie întrucâtva comparabilă există şi în Deşeuri. Numai că aici sunt transmise semnale, care izbutesc să prelungească pomenita interactivitate chiar după sfârşitul reprezentaţiei. Titlul însuşi, apoi scenariul, ordinea actelor şi finalmente spectacolul în ansamblu sunt o invitaţie, incită la a descoperi mai mult din universul lui Matei Vişniec. Contribuie substanţial la declanşarea acestei reacţii modul de rezolvare a modulelor scenice. Caii la fereastră, de pildă, apelează la îmbinarea rostirii monologului cu o gestica aparte, o formulă hibridă între un soi de pantomimă atenuată, ponderată şi o stilizare a limbajului gestual al surdo-muţilor.
Alergătorul - aici, în variantă feminină - surprinde, de asemenea, prin chiar faptul că lucrurile sunt luate la propriu. Cineva aleargă pe loc, în ţinută de jogging, iar textul se ritmează după cadenţa paşilor. Şi exemplele pot continua, întrucât fiecare moment este lucrat distinct, are personalitate proprie dar alimentează, de asemenea, acumularea dramatică. Meritul, desigur, trebuie împărţit cu cei trei protagonişti care trec succesiv prin mai multe roluri şi situaţii. Viteza şi siguranţa cu care schimbă registrele, transformările caracteriale, implantarea rapidă în alte stări sunt remarcabile, mai ales că ştiu să-şi poarte firesc şi amprenta prospeţimii, a energiei de încă foarte tineri actori. Poate tocmai de ceea trebuiau îndrumaţi mai în amănunt pentru a marca acel punct critic care caracterizează scrierile lui Vişniec. Aparenţa de normalitate iniţială este atent construită, cu strecurarea câtorva elemente - atitudine, ţinută, vestimentaţie - uşor stranii, amuzante totuşi şi nicidecum anticipând criza. Drumul spre acest punct de ruptură este parcurs cu abilitate, într-o bună stăpânire a gradării şi/sau a liniarităţii. O dată atins însă, el nu este atacat cu rigurozitatea aceea care presupune fineţe şi forţă totdeodată spre a declanşa universul absurd post-ionescian. Ceea ce se produce acolo este, în fapt, accidentul, cu încărcătură de accident genetic pentru societatea contemporană, căreia îi anulează definitiv ordine şi coerenţă.
Este de considerat şi varianta în care spectacolul nici măcar nu şi-ar fi propus să atingă, ci să se oprească în dreptul lui ca bornă ultimă pentru raţional, dincolo de care se întinde, implacabil, lipsa de sens. Şi totuşi, textul lui Matei Vişniec se cheamă Teatru descompus. Or, urmând lanţul de conexiuni teatru - societate - materie organică şi apoi descompus - alterat - deşeuri, rezultatul vorbeşte de la sine.
Finalmente, toate acestea sunt motive serioase să aşteptăm cu mărturisită nerăbdare montarea cu numărul trei ce va fi semnată de Ana Mărgineanu şi care este deja în pregătire la Teatrul Odeon.
Deşeuri, după Teatru descompus de Matei Vişniec
Teatrul Luni de la Green Hours
Regia: Ana Mărgineanu
Scenografia: Radu Grigore
Sound design: Nicolae Mărgineanu
Distribuţia: Izabela Neamţu, Cosmin Seleşi, Ciprian Nicolăiasa