Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Drept ca o linie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prejudecăţi? - Drept ca o linie


noiembrie 2001
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Recunosc că mi-am dorit să văd şi un spectacol tezist despre minorităţile sexuale. Mi-am dorit să văd un spectacol cu violenţă, obscen, nonconformist, care să mă şocheze, care să "educe" publicul, care să aducă în discuţie o temă controversată, un spectacol care să corespundă mult visatei funcţii sociale a teatrului. Recunosc că m-am dus la Drept ca o linie a lui Radu Apostol cu aceste idei preconcepute, după articolele incitante ce anunţau acest spectacol, deja văzut ca încadrat într-un curent novator.

Radu Apostol a montat anul trecut o piesă care a tulburat apele: regizorul i-a adus pe scenă, ca actori, pe copiii străzi într-o montare cu scop umanitar. Cu această iniţiativă total lăudabilă, pentru care a fost multi-premiat, de Uniter şi de diverse fundaţii, Apostol a deschis multe uşi, a îmblânzit inimi şi, cred, în final, a făcut mult bine. Dar s-a depărtat de teatru, poate nepermis de mult, pe această linie de iniţiativă socială.

Cu Drept ca o linie (Teatrul "Maria Filotti", Brăila), a dramaturgului Luis Alfaro, titlul semnificând neîntinarea morală şi demnitatea chiar a celor aflaţi în mizerie, tânărul regizor încearcă atacul pe un alt front, în acelaşi război pentru sensibilizarea unui public (rămâne de discutat cine este acest public). Tema acestei montări este homosexualitatea şi SIDA. Mă întreb dacă acest spectacol este tezist şi prost făcut sau prost făcut, pur şi simplu. Îmbunătăţirea imaginii despre minorităţile sexuale este o problemă destul de gravă, după părerea mea, mai ales în contextul marilor noastre visuri de a intra în rândul lumii civilizate. În occident există nenumărate iniţiative de promovare a modurilor de viaţă alternative. Plus că acum orice tânăr ştie că SIDA nu se ia numai din contactele homosexuale, ci că este o boală general răspândită, deci această prejudecată socială nu mai este reală. Şi, totuşi, deşi la prima impresie se mizează mult pe coordonata socio-educativă, umanitară ş.a.m.d., am rămas, ca spectator, cu o opinie destul de confuză despre mesajul acestui spectacol.

Fireşte, nu pledez pentru teze în artă; dar le pot găsi explicaţii şi, mai ales, le pot accepta dacă ar reuşi să ia pulsul contextului istoric în care trăim. În acest context, o teză, chiar nesusţinută şi inacceptabilă, ar fi putut da rotunjime unui spectacol ciuntit de prea multul elan spre a şoca un public care nu este atât de pudibond pe cât s-ar crede.

Primul semnal al neadaptării textului la ondularea plaiurilor noastre este plasarea acţiunii în New York, în Las Vegas, "oraşul travestiţilor", etc. Noi nici nu cunoaştem ce sunt aceia travestiţi, darămite să ştim cum ar fi în oraşul acestora. După ce ni se explică cum stau americanii cu prostituţia şi ce se petrece în barurile de strip-tease masculin, restul spectacolului ia forma unei fişe medicale cu simptomele celui bolnav de SIDA. Nu discut acurateţea problemelor dezbătute, nici nu mă declar impresionat de rezolvările vizuale, facile, date acestor simptome, dar ţin să remarc lipsa de interes faţă de realităţile ce mi se oferă ca spectator. Personajele sunt inconsistent construite; se prezintă în chip discursiv, fără a avea o identificare psihologică. Din cauza acestei lipsa majore mi-am permis digresiunea despre teză. Dacă totuşi vorbim despre psihologie, evoluţia ca personaj a mamei băiatului bolnav de SIDA, interpretată de Liliana Ghiţă, este total aberantă: dintr-o mamă "modernă", prostituată şi ea, în final ajunge blândă şi nevinovată ca un mieluşel.

Cu tot presupusul conflict interior al personajului principal, pierderea în lungi lamentaţii de cor antic nu reuşeşte să dea consistenţă caracterului tânărului, interpretat de Marius Manole; lăsând la o parte faptul că exista o puternică discordanţă între cuvintele rostite şi vocea actorului, pe care nu îl pot crede că a săvârşit tot ce înşiră el că a făcut. În ansamblu, pot spune că o senzaţie de plictis şi dezinteres m-a urmărit de la început şi până la sfârşit, căci nici nu pot vorbi despre vreun conflict real, chiar îndepărtat, care să mă fi captat.

Aşadar, nu văd nici un curent novator pe care să îl fi iniţiat Radu Apostol, ci doar o altă producţie fără mari pretenţii în afară de cele de ordin umanitarist.



 Toate articolele despre Drept ca o linie


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Voicu Dragomir


Alte articole

 Dacă şi cînd frumosul se poate întoarce pe scenă - Drept ca o linie, Cristina Rusiecki


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer