Dacă şi cînd frumosul se poate întoarce pe scenă - Drept ca o linie

Doi prostituaţi, mamă şi fiu homosexual. "Băieţelul" vrea să se sinucidă; mama vine de la mii de km distanţă. Pentru nimic în lume n-ar vrea să piardă evenimentul acesta în direct. Comedie neagră s-ar spune. Da, pe bună dreptate. După un timp mama şi fiul se regăsesc. Maximum de dragoste materno-filială înseamnă ca fiecare să mărturisească cu ce se delecta în orele "dragostei de vînzare". Lui îi plăceau şoaptele de dinainte şi confesiunile, micile simulacre de prietenie. Mămicii, mai mult mesele. Comedie din nou. El este bolnav de SIDA. Boala secolului nostru. Ea nu poate percepe lumea decît raportînd totul la modelele din telenovele şi la eroii preferaţi de la televiziune. Din nou despre zilele noastre. Scenele sînt departajate de video-proiecţii. In spiritul pur al tehnicilor de azi. Limbajul este pe măsură. Suficient de picant.

Şi totuşi un spectacol atît de copleşitor de frumos ca Drept ca o linie de Luis Alfaro, producţie a Teatrului Maria Filotti din Brăila, se vede o dată la cîţiva ani. Căci despre frumos este vorba în spectacolul lui Radu Apostol şi anume despre frumosul revenit în teatru. De la frumuseţea personajului masculin, accentuată în fel şi chip, de la corpul său de efeb muribund cu părul roşu aprins, mîngîindu-i linia gîtului, centrul fiecărei compoziţii pictural-scenice, la frumuseţea mişcărilor lui topite în laşitudine. Şi am enumerat astfel cei doi poli ai estetismului montării: pe de o parte revelaţia care se numeşte actorul Marius Manole, pe de altă parte coregrafia (semnată Laurenţia Barbu) ca parte a picturalităţii scenice.

Uşurinţa cu care e peceput spectacolul lui Radu Apostol se clădeşte astfel pe contrast: vorbind despre medicamente, despre boală, despre striptease, despre SIDA şi despre oamenii ahtiaţi după personajele de serial TV, construcţia scenică ajunge pe nesimţite să (re)definească valorile umane de esenţă pură, acelea despre care vorbeşte oricare dintre tragediile antice. Astfel de o parte stau limbajul trivial, situaţiile groteşti, cinismul, de cealaltă parte frumuseţea decadentă, rafinamentul cu care estetul degustă în doze mici frumuseţea, fie ea şi în agonia morţii. Şi, paradoxal, acest punct şi contrapunct recompun umanul ca valoare în sine, iubirea şi, deşi în imagini deformate (disproporţia se vede şi la propriu în alungirea neverosimilă a membrelor personajului) chiar sublimul. Atît cît şi cum mai poate fi el perceput în zilele noastre. Să construieşti scenic o operă care să vorbească seducător în aceleaşi paradigme (sigur cu diferenţele specifice dintre cele două arte) ca literatura lui Oscar Wilde sau ca Moartea la Veneţia iar lucrurile să se lege atît de natural în limbajul secolului XXI ţine probabil de talentul lui Radu Apostol.

Dar seducător de ce? În primul rînd datorită erotismului latent şi volatil de care se îmbibă fiecare scenă. În al doilea rînd datorită, ca întotdeauna la spectacolele valoroase, unui fin dozaj între cinismul cu virtuţi comice şi magnetismul de care aminteam. Şi seducţia învăluie cu atît mai uşor publicul cu cît lipseşte agresivitatea. Într-o montare despre lumea de azi, despre boală, cinism, însingurare şi cruzime, alunecarea în violenţă ar fi fost aproape subînţeleasă. Dar spectatorul nu se simte deloc violentat, deşi personajele îşi păstrează calitatea de a rămîne oameni şi nu simple demonstaţii ale tezei. Toate urîţeniile, toate cuvintele neortodoxe ale limbajului celor doi foşti prostituaţi par deja că ar fi suportat o prealabilă decantare. Agresivitatea, strigătele şi ceea ce face îndeobşte ca spectacolele să degajeze obişnuitele violenţe mai mult sau mai puţin suportabile pentru spectatorul venit de la serviciu (aş zice că mai puţin, că şi moda violenţei se cam duce), folosite după deviza "nimic prea mult", au doar virtuţi artistice. O pedală să fi apăsat Radu Apostol puţin mai tare şi ieşea un spectacol dur, căci textul îi permitea cu uşurinţă astfel de alunecări. Poate că din nou e vorba de talent. Ca şi în cazul fluidităţii spectacolului. Atît de fragmentat în text (sînt unsprezece scene de lungime variabilă despărţite fiecare de proiecţiile video cu grafica autorului de 14 ani, Vasilică Ionescu) regizorul (sigur, cu unele excepţii) construieşte un spectacol de o fluenţă deosebită. Îl ajută mult şi mişcările concepute de Laurenţia Barbu cu accente repetabile, un soi de leitmotive motrice cu efect coagulant la nivelul întregului.

Îl ajută bineînţeles şi cel ce dă frumuseţe spectacolului, actorul Marius Manole. Homosexualul său atît de vulnerabil, pe care totul îl doare, plin de slăbiciune, dar acoperit în permanenţă de un erotism rafinat constituie adevărata revelaţie a spectacolului şi polul său de frumuseţe. Magnetic acest Marius Manole, care poate fi pe scenă atît de fragil şi de statuar în acelaşi timp, atît de graţios şi de decadent. Totdeauna transpirînd tensiune şi frămîntare în gesturi atent controlate. Totdeauna cu o sugestie lascivă, chiar şi în raporturile tensionate sau plictisite pe care le are cu mama (ar trebui menţionată poate scena îmbăierii, una dintre cele mai puternice din spectacol, pentru moderaţia, delicateţea şi totuşi imensul erotism pe care-l respiră). Toată construcţia personajului lui Marius Manole se înalţă pe contrastul între durata interioară accelerată şi dureroasă şi cenzura la care îl obligă disconfortul de a trăi alături de mamă. Surpările sale interioare se întrevăd în mişcări moi şi reţinute. În balansul acesta între o durere interioară extremă şi gesturile în care paroxismul personajului se înmoaie s-ar putea cuantifica talentul actoricesc şi coregrafic al lui Marius Manole. Şi rezultatele n-ar fi nici pe departe modeste.

Nici partitura, nici evoluţia Lilianei Ghiţă n-ar trebui neglijate. Mama sa, poate la început cu accente prea dramatice, este un personaj demn de reţinut. O diformă congenitală care nu s-a lăsat niciodată înfrîntă şi căreia, la bătrîneţe i se erodează egoismul. Începe să-şi găsească plăcerea în devoţiune. Miza actriţei nu este deloc mică: uşor caricaturală (doar Mama vrea să înfiinţeze Fundaţia Mamelor ai căror copii au murit de SIDA ca în serialele de televiziune), femeie hrănită cu telenovele care porţionează realitatea în funcţie doar de informaţiile extrase din filmele "de larg consum", îndrăgostită automat de toate mijloacele prin care se creează imagine, prostituată care nu mai are ce căuta la program şi se întoarce la o realitate fundamentală: aceea de mama-înger. O Pieta, ce-i drept diformă, dar cu suficient umor şi destul de tolerantă ca să-şi accepte fiul de care o despart înclinaţiile erotice, toate micile nimicuri care aduc plăcerea zi de zi; culmea, chiar şi gusturile culinare! Pînă la urmă va rămîne doar relaţia originară mamă-fiu. Şi pentru tot acest parcurs meritele actriţei Liliana Ghiţă se cuvin menţionate.

Aşa cum spuneam, incluzînd atît mişcarea actorilor-dansatori cît şi pe cea a lui Marius Manole, a doua treaptă a frumuseţii în acest spectacol ţine de coregrafia Laurenţiei Barbu. Dacă momentele trupei oferă spectacolului pigmentul ritmurilor frînte, al mişcărilor sacadate, isterice (ca în scena Demenţei sau ca în secvenţa atît de expresivă a dansului medicamentelor în black light), din nou, prin contrast, mişcările actorului principal sînt o perpetuă alunecare fără sincope: eleganţă fără distorsiuni. Mişcarea a rămas singura formă de expresie în claustrul auto-impus al bolnavului. Toate proiecţiile sale interioare se transmit şi se amplifică în mişcare. Chiar dacă stripper, e vorba totuşi de un fost dansator. Relaţia personajului cu obiectele din jur se relevă numai prin mişcările atent studiate. Neajutorat, slăbit, în neîntreruptă decădere, personajul nu-şi pierde graţia nici o clipă. Şi suferinţa sa purificatoare, şi mutaţiile dinăuntrul său, chiar şi decrepitudinea sînt sugerate printr-un soi de dans volatil.

Desigur expresivitatea mişcărilor este augmentată de terminaţiile alungite ale personajului. Regresiunea la originea relaţiei mamă-fiu, recuperarea raportului primar se face in integrum, ba chiar mai mult. Desigur că despre redefinirea valorilor umane este vorba în spectacolul lui Radu Apostol, dar refacerea începuturilor antrenează multe distorsiuni în raporturile umane. Şi aici contribuţia scenografei Alina Herescu este notabilă căci revenirea la origini presupune, în viziunea ei, o întreagă dilatare absurdă exact ca evoluţia particulară a relaţiei dintre această mamă şi acest fiu. Strania aparenţă concepută de Alina Herescu alungeşte personajul, care se osifică treptat, pierzîndu-şi capacităţile de percepţie senzorială. Foarte expresivă imaginea evoluţiei clinice sugerată de scenografă! De altfel nu este singura soluţie interesantă a ei. S-ar putea aminti şi obiectele de comunicare din ambientul bolnavului. Izolat cum este, nemaiputînd stabili relaţii decît la telefon sau pe chat, personajul se înconjoară de obiecte care dilată fizic pînă la a deveni tot universul lui.

Nu cred că spectacolul lui Radu Apostol a fost în intenţie o pledoarie pentru frumos. Poate dimpotrivă! Dar demonstraţia lui, voită sau nu, că frumosul se poate întoarce pe scenă, că grotescul, derizoriul, caricatura sau mecanismele absurdului nu trebuie neapărat să-l obtureze, ci, iată, pot să-l şi întregească înseamnă, cum spunea o bună prietenă, "un moment de graţie pe care teatrul ţi-l oferă o dată la zece ani".