Dacă în Bucureştiul ultimului deceniu a existat un teatru cu o concepţie de perspectivă alături de un program coerent, cu siguranţă acesta a fost Odeonul. Şi în stagiunea de faţă, ca şi în cea viitoare, Odeonul se află din nou în avangardă focalizîndu-se pentru un an sau doi pe dramaturgia contemporană a lumii. În cazul acesta "contemporană" nu înseamnă ceea ce îndeobşte se înţelege la noi prin acest atribut, adică piesele scrise în ultimii cincizeci de ani, cu o marjă generoasă în care intră cu uşurinţă şi Tennessee Williams şi Andreev şi te miri cine, ci un teatru cu adevărat de dată recentă. Este o dublă şansă cea oferită de Odeon: ea se adresează întîi publicului, în încercarea de a-l ajuta să-şi acordeze urechea la teatrul mondial al vremii, apoi e vorba de o şansă de grup acordată tinerilor artişti. Din nou Teatrul Odeon dovedeşte luciditatea de a urmări o strategie unitară oferind prilejul să încerce nu unui singur creator, ales mai mult sau mai puţin arbitrar, ci unui grup de tineri regizori. Prin aceasta directorul Alexandru Dabija are în vedere două scopuri la fel de importante: 1) să-i determine pe artiştii tineri să reînveţe să comunice şi să schimbe informaţii; 2) să aducă în atenţia creatorilor de teatru şi a publicului dramaturgia contemporană a lumii, cvasinecunoscută în România de azi.
Aşa că, în stagiunea aceasta, la Teatrul Odeon se vor monta exclusiv (există doar o singură excepţie, Gaiţele, în regia lui Alexandru Dabija) spectacole pe texte ale unor dramaturgi contemporani. În fond Odeonul porneşte de la o stare de fapt: tînărul creator de teatru din România are o şansă extrem de mică să vadă ce fac artiştii din alte ţări. Dacă nu află ce s-a mai schimbat prin lume, nu-şi înnoieşte mijloacele. Dacă nu-şi înnoieşte mijloacele, o să monteze spectacole cu aceleaşi tehnici străvechi. În cazul acesta publicul român va urmări, ca şi pînă acum, cu puţine excepţii, spectacole demne de prima jumătate a secolului XX. Prin urmare Teatrul Odeon a ales această formulă ca să revitalizeze schimbul de informaţii teatrale al tinerilor creatori români cu artiştii străini, dar şi ca să diversifice orizontul cultural al publicului familiarizîndu-l cu noile forme de comunicare artistică. În vederea acestui scop la Odeon se vor organiza întîlniri informative, mese rotunde şi vizionări de casete video cu spectacole celebre. Apoi se vor publica piesele contemporane montate pe scena sa în decursul stagiunii.
Punctul cel mai important este, desigur, creditul acordat tinerilor. Teatrul le va dedica întreaga stagiune; lor şi textelor contemporane. Programul cuprinde Marisol de Jose Rivera, regizat de Alexandru Berceanu, Genocid sau ficatul meu e fără rost de Werner Schwab, în regia lui Sorin Militaru, Alchimistul, proiect semnat de Anca Colţeanu, cu o dramatizare a lui Radu Macrinici după romanul omonim al lui Paolo Coelho, şi Terrestru pe un text de Oliver Bukowski, în regia Anei Mărgineanu.
Şi lucrurile nu se opresc aici: în martie se organizează un concurs de proiecte pentru stagiunea viitoare. Consiliul artistic al teatrului le va evalua, în primul rînd, în funcţie de concepţie şi originalitate. Dar va ţine cont şi de capacitatea regizorului de a coordona proiectul făcînd echipă cu personalul teatrului. Adecvarea la nevoile reale ale publicului este şi ea un punct forte în evaluare. Într-o primă fază vor fi preselectate şase proiecte. Fiecăruia i se dă un timp egal de repetiţii (zece zile) apoi vor fi prezentate publicului ca spectacole-lectură. Dintre ele rămîn cele mai bune patru ca să se monteze în stagiunea viitoare.
Primul spectacol din seria aceasta pe care Odeonul l-a lansat este Genocid sau ficatul meu e fără rost de Werner Schwab, în regia lui Sorin Militaru. În jurul dramaturgului austriac Werner Schwab (1958-1994) s-a iscat întotdeauna scandalul. Absolvent al Academiei de Arte frumoase din Viena, secţia Sculptură Organică, Schwab a fost nevoit pe toată perioada vieţii să-şi caute diverse ocupaţii pentru a-şi cîştiga existenţa (printre altele este tăietor de lemne) şi pentru a putea să scrie proză şi teatru. Refuzat de toate teatrele, cu doi ani înainte să moară în noaptea de Revelion, la 36 de ani, în comă alcoolică, a reuşit să devină în timp record unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi în spaţiul de limba germană (piesele lui se joacă în patruzeci de teatre simultan). Deşi necunoscută în Europa de Est, dramaturgia lui Schwab a devenit foarte populară şi peste graniţele Austriei şi ale Germaniei. Dacă în Franţa există un teatru care joacă exclusiv piesele sale, în Italia însă dramaturgia lui Schwab pare quasi-interzisă (de altfel cine vede spectacolul înţelege imediat de ce).
În Genocid sau ficatul meu e fără rost tînărul regizor Sorin Militaru, conştient de forţa de nezdruncinat a textului, a avut subtilitatea de a lăsa cuvintelor primatul. Aşezat în spatele unui text atît de savuros, care naşte, în rîndul spectatorilor, luări rapide de poziţie, Sorin Militaru l-a condus din umbră fără orgoliul de a aşterne peste el una dintre posibilele viziuni regizorale şocante, dar în acelaşi timp disjuncte de litera piesei. Pe scurt, textul nu a funcţionat doar ca pretext bun pentru vreo îndrăzneaţă construcţie regizorală, nefiind ocultat de suite de imagini fără sfîrşit şi fără sens, cum prea adesea se întîmplă. Dar aceasta nu înseamnă deloc că schelăria regizorală a avut de suferit. Chiar dimpotrivă! Spectacolul este articulat cu atenţie şi cu o fină lucrătură a detaliilor de actorie. Scena de la masa aniversară, cînd în timpul discursului excepţionalei Coca Bloos (în postură - Surpriză! - de autoare de genocid cu o diabolică inteligenţă şi nu de victimă, cum ne-am fi aşteptat după rolurile ultimilor ani) fiecare actor joacă ceva diferit, este un foarte bun exemplu.
Pornind de la premisa că prostia românească nu e mult diferită de prostia din lume, regizorul a mizat pe impactul puternic al acestei comedii negre care nu stă atît în situaţii, virulente şi acestea desigur, cît în forţa de generalizare - curat realistă - a păcatelor lumii contemporane. Asemănător cu Caragiale în pofta nestinsă de a puncta prostia (în replici ca "Jumătate de cîrnat e jumătate de popor prin expresia mulţumirii de sine"), Werner Schwab i-a furnizat regizorului român prilejul de a arăta că tarele noastre seamănă cu cele ale austriecilor. Bigotismul, dublat eventual de abuzul sexual al minorilor, alura de respectabilitate pe care personajele mizează cel mai mult, naţionalismul şi reacţiile exagerate pe care acesta le declanşează (Liviu Timuş e savuros în personajul său beat, lubric, tîmpit, dar bun cetăţean), misoginismul alături de sexualitatea necontrolată, etilismul (Virginia Rogin e foarte convingătoare ca mamă de familie onorabilă şi beţivă) sînt punctele forte în jurul cărora se articulează spectacolul. Recitalurile actoriceşti se ţin lanţ, am amintit-o deja pe Coca Bloos, dar ar fi o mare nedreptate ca publicul să nu observe cît de noi şi de diferite sînt mijloacele Rodicăi Mandache (să fie factura specială a textului, să fie regizorul?) într-o evoluţie surprinzătoare. Cum surprinzătoare sînt şi performanţele tinerilor Gabriel Pintilei (deosebit de expresiv ca infirm cu pretenţii de artist) şi a actriţelor Ana Maria Moldovan şi Paula Niculiţă evoluînd în decorul fin conceput de Horaţiu Mihaiu.
În faţa limbajului virulent, a situaţiilor violente din Genocid sau ficatul meu e fără rost publicul are reacţii puternice şi de obicei se delimitează foarte strict în susţinători (cei mai tineri) şi denigratori. Indiferent de reacţia stîrnită e un experiment care merită încercat!