Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Genocid... sau Ficatul meu e fără rost

Istoria unui ficat decimat - Genocid sau ficatul meu e fără rost


Observator Cultural, ianuarie 2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ceea ce face posibil raportul de substituţie între termenii ineditului joc semantic din titlu este raportarea lor la degradarea umană, percepută fizic. Această involuţie acutizată până la stadiul de putrefacţie constituie miza textului dramaturgului austriac, ale cărui piese (Botul meu de javră, Pornografia. Şapte zvonuri) pot şoca şi chiar vexa un tip de receptare clişeizat, obişnuit cu anumite convenţii şi reţete stilistice.

Trivialul şi abjectul, sugestive pentru felul în care trăiesc şi vorbesc personajele din Genocid, individualizează incisivul limbaj al lui Schwab. În valorizarea acestor nuanţe, care ţin de modernitatea scriiturii şi implicit a unor noi pecepţii literare şi teatrale, stă şi meritul spectacolului. Putem spune că Sorin Militaru are organ pentru detectarea morbidului unei lumi marginale, însă foarte autentice, ce se cufundă cu voluptate în propriul desfrîu. Fiecare gest nu face decît să-i accentueze căderea în deriziune. Nonsensul existenţei, maşinăria eroziunii zilnice îi unesc pe locatarii sordidului bloc, imaginat de fapt ca unică încăpere unde se desfăşoară acţiunea. Membrii familiei Kovacic (două fete frivole şi superficiale, nu destul de convingător conturate de Ana-Maria Moldovan şi Paula Niculiţă şi doi părinţi lascivi şi triviali, concepînd relaţia erotică la nivelul unei succesiuni mecanice de mişcări groteşti bine accentuate de Virginia Rogin şi Liviu Timuş) viermuiesc, devenind aidoma instinctelor lor brutale. Colcăiala ce le întreţine supravieţuirea este forma cea mai percutantă a fecalizării existenţei, potrivită de altfel cum nu se poate mai bine ritmului lor biologic degradat. Aşa cum ficatul doamnei Grollfeuer ajunge să fie inutil tocmai pentru că şi-a impus un mod de existenţă inadecvat structurii ei (căsătoria nedorită, plăcerile comune, falsa comunicare) la fel aceşti oameni trăiesc fără rost, ceea ce îi condamnă în final la moarte.

Cadoul pe care şi-l face doamna Grollfeuer de ziua ei este tocmai suprimarea acestor inşi reduşi la pulsiuni viscerale, iar motivaţia crimei ei stă în compromisul existenţial obsedant. Efectul vieţuirii lor rezidă în succesiunea zgomotelor asurzitoare pe care le produc, trezind o repulsie ireprimabilă. Aceeaşi formă de dezgust faţă de stupiditatea şi aplatizarea celorlalţi este resimţită şi de Hermann, artistul schilod (Gabriel Pintilei dovedeşte o atenţie deosebită pentru fiecare gest şi articulare a cuvintelor) a cărui deformare trupească se reflectă în sunetele atonale. Incapabil să creeze o artă autentică, frustrat de mutilarea sa şi încrîncenat de cuvintele violente ale mamei lui (accentele de indiferenţă şi cinism sînt destul de teatral punctate de Rodica Mandache) este salvat prin moarte, singura care reuşeşte să-l purifice. Îl leagă de doamna Grollfeuer, prezenţă stranie, impasibilă şi diavolescă mai degrabă decît feminină (naturaleţea interpretării Cocăi Bloos face ca aceste trăsături să nu devină exacerbate, motivîndu-i gestul final şi modul superior cu care îşi tratează victimele, dominate de forţa autorităţii ei) nevoia acerbă de a-i suprima pe ceilalţi.

Genocidul este blestemul şi spectrul lumii contemporane, imaginea augmentată a dezintegrării şi pulverizării ei, în care se regăsesc fibrele fisurate ale unui ficat devenit inutil. Infuzia de haos şi absurditatea se pliază pe această organicitate disecată la limita grotescului. Spectacolul reuşeşte să imprime senzaţia de grotesc omniprezent şi acaparant. Zgomote puternice emană din acest univers imund (prezenţa hamsterului strivit este extrem de sugestivă) absorbit de propria-i deriziune.

Oglinda şi ecranul cu rol reflectant şi în acelaşi timp deformator sunt elementele esenţiale în decorul conceput de Horaţiu Mihaiu. Cele două oglinzi sunt iniţial aşezate pe plafonul încăperii, paralel cu personajele, condensîndu-le vizual morbidul gesturilor şi al mişcărilor, pentru ca în scena morţii, ele să devină paralele cu spectatorii, integrîndu-i în mecanismul spaţiului expus. Diferitele faze ale cangrenării nu-i afectează doar pe cei care sunt văzuţi în această stare, ci ajung să contamineze întregul univers.

Şi dacă aţi avut vreodată dubii în legătură cu utilitatea propriului dumneavoastră ficat, puteţi acum să vi le întăriţi sau să vi le anulaţi. Cert este că, dacă v-aţi hotărît totuşi să trăiţi, atunci merită să-l păstraţi.


Genocid sau ficatul meu e fără rost, de Werner Schwab

Teatrul Odeon

Regia: Sorin Militaru
Decorul: Horaţiu Mihaiu
Costumele: Alina Herescu
Muzica: Cristian Tarnoveţchi
Cu: Coca Bloos, Rodica Mandache, Virginia Rogin, Liviu Timuş, Gabriel Pintilei, Ana-Maria Moldovan, Paula Niculiţă



 Toate articolele despre Genocid... sau Ficatul meu e fără rost


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihaela Michailov


Alte articole

 Un genocid cu urmari pozitive la Odeon - Genocid sau ficatul meu e fără rost, Cristina Rusiecki


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer