Arthur Schnitzler este genul de scriitor căruia-i prisoseşte talentul, dar îi lipseşte anvergura. El preia temele mari şi le tratează cu blîndeţe şi dezinvoltură, făcîndu-le agreabile şi digerabile, ca într-o versiune ad usum delphini. Experimentează, uneori înaintea tuturor, tehnici narative avansate, o face însă păstrînd moderaţia, în binecunoscutul stil vienez gemütlich. Sexualitatea a fost, în vremea lui - vremea lui Freud - o temă obsedantă, căreia Canetti, Musil sau Broch nu au ezitat să-i releve abisurile sau să-i exploreze înălţimile. Schnitzler preferă să rămînă în siguranţă, în văile lipsite de primejdii. Alege pitorescul în defavoarea tragismului, măsura în locul excesului, ironia în locul sarcasmului. Medicul din el oferă mereu cam aceeaşi reţetă, în care combină, în doze diferite, picanteria cu melancolia.
În piesa Der Reigen, jucată mai de mult la Teatrul Mic sub titlul Cercul, iar acum la Teatrul Nottara ca Hora iubirilor, picanteria excede melancolia. Piesa constă în zece acte erotice înlănţuite prin participarea fiecărui personaj la două runde, cu schimbarea partenerului. Este un prilej pentru explorarea mediilor sociale diverse, de la aristocraţie la mica burghezie, trecînd prin demimondul artistico-intelectual. Felix Alexa pune în scenă piesa într-o viziune sarcastică. Nu-l interesează culoarea locală, nici diversitatea socială, ci permanenţa conflictului dintre pulsiunea instinctuală şi forma culturală. În fiecare episod, el insistă asupra trecerii de la convenţia care reglementează interacţiunea socială la dezlănţuirea presupusă de atracţia sexuală. Aspectele penibile, rareori arătate la cinematograf, sînt privite sub lupă. Dialogurile exploratorii care preced actul se desfăşoară cu opinteli, dezbrăcarea e stîngace, botinele se descheie laborios, femeile se luptă cu rochiile complicate, bărbaţii păstrează ridicolii ciorapi trei-sferturi. Angoasa care precede erecţia este scrutată cu răceală. Jazzul clasic, folosit ca ilustraţie muzicală în locul previzibililor Mahler şi Strauss, subliniază distanţarea relaxată faţă de orice emoţie prea omenească.
Virtuozitatea regizorală se manifestă prin diversitatea stilistică a tratării episoadelor, cu aluzii subtile la istoria teatrală. Relaţia dintre soldat şi prostituată trimite, prin duritatea ei, la Woyzek-ul lui Büchner; aristocratul, actriţa şi poetul par a descinde din Wedekind; cuplul burghez şi "fetiţa dulce" din comedia de alcov a bel-epocii. Realizarea cea mai plăcut surprinzătoare este plasarea scenei dintre tînărul domn studios şi fata-n casă în zona stilistică difuză care se întinde de la Caragiale - acela din Căldură mare - şi teatrul absurd. Scenografia Dianei Ruxandra Ion aminteşte, prin colajele alb-negru de pe pereţi, de modul sofisticat în care era decorată, pe vremuri, braseria Berlin, astăzi un neutru casino. În fundal, un pendul pare a nu avea alt rost decît acela de a se bălăngăni tot timpul. Cînd însă se recurge, printr-un inteligent joc de scenă, la legănarea ceasului de buzunar în maniera în care Freud inducea relaxarea pacienţilor, elementele se leagă într-un mesaj ironic şi subtil.
Spectacolul prilejuieşte un debut ieşit din comun, acela al Ioanei Calotă în rolul "fetiţei dulci". Zglobie, uşor perversă, pofticioasă şi răutăcioasă, ea este o Lolită mischievous, care ştie bine să aţîţe, dar şi să deruteze, practicînd seducţia mai puţin ca artă decît ca sport. Vivacitatea şi tensiunea i se manifestă însă - uşor de înţeles - printr-o relativă supraabundenţă de mijloace. Răzvan Vasilescu, într-un contre-emploi ca vîrstă, realizează, împreună cu Cerasela Iosifescu, un moment de virtuozitate, cei doi balansîndu-se cu lucidă siguranţă pe sîrma bine întinsă între comic şi absurd. Dragoş Bucur are o autenticitate cuceritoare în rolul de tînăr intelectual, pare însă cam prea bine controlat. Alexandru Repan joacă savuros un Vronski la vîrsta a doua, mai ales cînd îşi scoate papucii înainte şi cînd îşi aprinde trabucul după. Ada Navrot pune multă pastă, îngroşînd excesiv personajul unei bovarice. Ilinca Goia interpretează rolul prostituatei cu melancolie convenţională, în contrast cu tonul dominant incisiv al spectacolului. Alexandru Jitea şi Valeriu Preda nu trec dincolo de acurateţe, iar Dana Dogaru îşi construieşte personajul din dezabuzare şi cinism, fără să adaoge şi stropul necesar de farmec.
Nimic crepuscular, nimic despre Viena în acest spectacol construit cu inteligenţă rece şi detaşare intelectuală, care reuşeşte să spună mai bine decît orice documentar "totul despre sex".