Fără virus, ci cu un pretext ocult, aceeaşi formulă a folosit-o celebrul horrorist englez James Herbert în clasicele sale romane The Dark şi The Fog. Mai puţin violent, dar mai apocaliptic (şi inteligent), au folosit alţii plotul virusologic, în jdemii de cărţi şi filme din care merită să cităm măcar The Stand al lui Stephen King, The Last Flight of Dr. Ain, de James Tiptree jr., Outbreak al lui Wolfgang Petersen şi inegalabilul 12 Monkeys de Terry Gilliam. Ce să mai vorbim despre faimoşii livingdeazi, purceşi iniţial din creativitatea macabră a lui Romero, pentru ca de-atunci să zombifice întreaga cinematografie mondială de să te umfle râsu-plânsu' şi mai multe nu.
Căile-s bătute, aşadar - atâta de bătute chiar, încât pe unii-i trage aţa să le mai bată şi ei oleacă, şi iată cum, five years later, după 28 Days Later vine şi 28 Weeks Later - sechela, care va să zică. Trama e cum nu se poate mai clişeatică: cică epidemia a fost lichidată, iar în centrul Londrei s-a organizat o zonă de maximă securitate unde sunt adunaţi supravieţuitorii neinfectaţi şi se pregăteşte repopularea Angliei. Evident (că d-aia-i film!), cineva o să calce pe bec, epidemia se va declanşa din nou, şi iar o luăm de la-nceput.
Scenariul e atât de negândit, încât seria de roşii stricate ar umple câteva pagini, drept pentru care voi menţiona doar trei - cele mai gogonate:
Toate căile de acces din zona de maximă siguranţă, precum şi din ea spre afară, ca şi din afară spre înăuntru, sunt penetrabile ca-n brânză. Doi copii evadează, un lunetist îi vede şi, calm, anunţă. Şi, da, sunt prinşi. Peste vreo două ore, când ajunseseră deja la destinaţie şi boroboaţa era gata. Mai târziu, tatăl lor cel neinfectat îşi vizitează soţia infectată şi carantinificată, exact ca la spital duminica între 17:00-19:00 - adică vine la ea şi intră cu cardul de acces în salonul securizat. Şi se infectează şi el. Şi de-aici, să vezi belea.
Virusul acţionează instantaneu. Concret: când femeia infectată îşi sărută franţuzeşte (intenţionat) soţul, ăla într-o clipă începe să urle, să se dea cu capul de pereţi, şi să-i scoată ochii boarfei. Cum Dumnezeu o fi reuşit un virus, oricât de mutatis mutandis era el, performanţa asta (adică: salivă, sânge, creier, motor, acţiune!) în mai puţin de-o secundă, nu ne spune nimeni.
Turbaţii se lasă în pace între ei, dar sunt porniţi să-i vâneze pe neturbaţi. Schimbarea asta de mentalitate se produce în momentul îmbolnăvirii. Deci, virusul avea în el şi oarece gene de conştiinţă socială.
Prin urmare, faceţi bine şi renunţaţi la orice logică, credibilitate şi maturitate cât de cât, şi savuraţi spectacolul horror. Care, ce-i drept, e drăgălaş. Trecând peste scenariul totalmente inept, regizorul Juan Carlos Fresnadillo aplică o concepţie lipsită la rându-i de orice substanţă (nu face nimic cu situaţiile, cu personajele, cu unele şi altele - cum sunt scrise, aşa le filmează), dar măcar povesteşte dibaci. Ştie să fileze abil cartea, să arate exact atât cât să incite şi să sperie - turbaţii se văd întotdeauna parţial, în mişcare, în contrejour, în întuneric, în etcetera., rămânând tot timpul onorabil de angoasanţi. La fel de echilibrat, între explicitare şi sugestie, e şi modul de a filma detaliile naturaliste (ochi scoşi, trupuri mutilate, răni împroşcând cu sânge pe pereţi). Cea mai dulce e secvenţa în care singura armă împotriva unei ditamai oştiri demente ce se revarsă peste câmp e elicopterul: pilotul o ia razant spre ei, cu elicea înclinată-n faţă, şi-i face harcea-parcea de-ajung bucăţile până-n Irlanda.
Probabil că dacă aş avea filmul ăsta în fază de proiect, şi aş conversa despre el cu nişte copii de clasa a patra, şi i-aş întreba cum m-ar sfătui ei să-l termin, mânuţele sus şi mi-ar răspunde: "Păi eu aş zice să se termine aşa: nişte oameni care fug ca bezmeticii, adică ştim c-au turbat, şi-n spate să se vadă Turnul Eiffel."
Aşa au făcut.
13 iulie, 2007, h. 22:10-22:48
Bucureşti, România