Spectacolul se încheie cu aplauze entuziaste pentru cei doi protagonişti, cu salutul de mulţumire, pe care îl oferă imperial ca întotdeauna admiratorilor săi Carmen Stănescu, ceilalţi interpreţi lăsînd vedetei ce-i al vedetei, adică crema succesului. Chiar dacă nu te doboară entuziasmul pentru ceea ce ai văzut, nu poţi să nu te bucuri cînd munca şi dăruirea actorilor sunt răsplătite cu aplauze de o sală aproape plină, într-o perioadă a sezonului teatral cînd pregătirile de Crăciun sunt preocupare dominantă.
Succes? Da. Dar spectacolul? Aici lucrurile nu stau la fel de bine.
Nu ştiu cîţi fii avea familia Goldman, dar doi dintre ei, William şi James, au reuşit destul de bine să se impună în industria teatrală, cinematografică şi de televiziune din SUA. Oameni harnici au lucrat mult şi, chiar dacă în dicţionarele riguroase nu întîlnim rodul muncii lor, ei au fost recunoscuţi de contemporanii lor. Cel care a scris piesa şi apoi scenariul Leul în iarnă, adică James Goldman, a păşit destul de ţanţoş prin istoria lumii (Anglia şi Rusia, de pildă, i-au furnizat subiecte, mai mult sau mai puţin certificate de adevăr), a privit-o ades cu umor sau vărsînd o lacrimă discretă (vezi filmul Anastasia) şi, meseriaş bun, a furnizat interpreţilor partituri generoase. Avea dezinvoltură, umor, ştiinţa construcţiei de caractere, cel puţin pentru personajele principale din piese şi scenarii (cinema şi TV). Nu-şi împovăra scrisul cu nuanţe, lăsa asta în seama actorilor. Şi cînd aceştia aveau dotarea necesară, lucrurile ieşeau bine. Aceeaşi operaţie o face, în bună măsură, şi regizorul Petre Bokor, care a montat Leul în iarnă la Naţionalul bucureştean. Se bazează pe cele două vedete, Carmen Stănescu şi Damian Crîşmaru, îi îndrumă pe firul unei trăsături de caracter pe secunzii textului (căci duelul este între protagonişti, restul sunt gîlcevi), ritmează cît poate.
Cu o scenă care numai de teatru nu este (semicerc înconjurat de spectatori fără a înlesni montări speciale, ci doar chinuri pentru scenografi), Sala Amfiteatru aduce interpreţii constant la rampă, restrîngîndu-le mişcarea. De aici efortul lor este tot timpul la vedere şi dacă la un moment dat actorul oboseşte într-un rol suprasolicitant, tu, spectator, eşti cuprins de emoţii neartistice, mai exact te apucă o mare spaimă ce te distanţează de spectacol. Cam aşa am păţit, personal, la acest Leu de iarnă, venit prea tîrziu pentru Damian Crîşmaru. Rolul bine gîndit şi construit minuţios i-a impus talentatului actor o concentrare de energii peste măsură. Orice actor cu o carieră precum era a lui Damian Crăşmaru poate dori (sau visa) să se ia la trîntă cu un Peter O\'Toole (interpret al aceluiaşi personaj în film), dar nu trebuie uitat că atunci marele irlandez avea doar puţin peste 30 de ani, iar turnarea îi îngăduia să lucreze pe scenă - două condiţii ca să nu gîfîi interpretîndu-l pe Henry Plantagenetul. Altfel vezi efectul şi-l deplîngi, iar rolul rămîne performanţă pentru vîrstă, nu pentru actor. Carmen Stănescu ştie a face economie cu propriile puteri şi îşi plimbă cu graţie şi umor personajul, îi aşază pe chip, din cînd în cînd, tristeţi, terminînd spectacolul în regină victoriană. Scenografia Irinei Solomon, adecvată, nimic mai mult, iar spectacolul, destinat succesului într-un teatru care şi-a propus programatic să aibă afluenţă de public prin utilizarea vedetelor.
Nu putem fi decît fericiţi cînd vedem solicitarea de bilete; aşteptăm totuşi Marile Sgpectacole pe scena Naţionalului, unde Scrisoarea pierdută a lui Tocilescu a fost scoasă din raţiuni de pudibonderie.