Împrejurările m-au făcut ca, după ce mă înţărcasem cu neveridicele chiriţisme (adică ale lui Constantin C., nu ale lui Alecsandri), să mă iniţiez într-ale romanului poliţist cu o cură sănătoasă de Agatha Christie, pe tot parcursul adolescenţei - ceea ce mi-a creat o dependenţă temporară de whodunit-uri. Abia ulterior am făcut cunoştinţă şi cu Arthur Conan Doyle, al cărui stil molcom, cu dezvăluiri graduale şi fără nici o mare lovitură de teatru în final, iniţial m-a dezamăgit crunt; am avut nevoie de timp pentru a reuşi să-i apreciez just inteligenţa şi subtilitatea. A urmat James Hadley Chase, cu predilecţia lui spre urmărirea povestirilor din unghiul criminalului şi construirea unor combinaţii aparent perfecte care sucombă în faţa fatumului, Dashiell Hammett, cu calmul său meticulos, cam trenant pentru unii, şi sclipitorul Chesterton, cu neobosita ingeniozitate a anchetelor lui Father Brown... Ca să nu mai vorbim de brandul special Columbo, axat întotdeauna pe demontarea inteligentă a câte unei crime din nou voit perfecte (deşi, din păcate, de la o vreme se aplatizase, repetând la nesfârşit aceeaşi tactică a atragerii în capcană prin manipularea câte unui corp delict fals - perlă, rochie, etc...)
Desigur, genul poliţist e inepuizabil, şi am putea glosa la nesfârşit peste reţetarul său - dar lista reperelor de mai sus ne dă deja posibilitatea de a încadra scenariul scris de Daniel Pyne şi Glenn Gers. Cel mai mult s-ar apropia de Chase şi, eventual, Columbo, întrucât crima se comite sub ochii spectatorilor. Surprinzător, însă, ucigaşul se predă din start, mărturisindu-şi fapta, ceea ce adaugă un twist neaşteptat: ce-ar mai putea să se întâmple interesant de-acum încolo...?
Şi, din fericire, se întâmplă - mai bine zis, abia de-acum încolo începe povestea, axată cu precădere pe detalii tehnice ale codului de procedură penală american, care acordă o pondere limitată recunoaşterii faptei în procesul de stabilire a vinovăţiei (în treacăt fie zis, şi legislaţia românească îşi pregăteşte o reformă în acest sens). Deşi totul părea sută la sută clar, iar procesul se promite unul de rutină, curând cazul e dat peste cap prin absenţa unui detaliu esenţial... iar acuzatorul care-l acceptase, convins că-l va expedia în doi timpi şi trei mişcări înainte de a-şi lua adio de la procuroratură pentru a se angaja într-o mare firmă de avocaţi, se pomeneşte confruntat cu riscul de a-şi vedea compromisă cariera chiar pe pista celei mai impetuoase decolări...
Şi astfel, ajungem la adevărata miză a filmului - confruntarea între două caractere la fel de puternice, şi radical opuse. Criminalul, Ted Crawford, inginer aeronautic specializat în expertizarea catastrofelor aeriene (prin depistarea celei mai imperceptibile "fracturi" tehnice care poate genera un dezastru), este compus de Anthony Hopkins cu aceeaşi paletă de culori sumbru-seducătoare din care a fost construit inoubliabilul Hannibal Lecter. În opoziţie cu el, procurorul Willy Beachum îi e încredinţat promiţătorului Ryan Goslin, care stăpâneşte cu remarcabilă siguranţă mijloacele contradictorii ale stângăciei naive şi inteligenţei orgolioase. Ce-i drept, e drept - filmul e practic "dus" de Hopkins, care deşi apare doar în vreo şapte-opt secvenţe, acoperind în total circa treizeci de minute, imprimă o forţă ce va susţine tot restul eşafodajului cinematografic, şi căreia Goslin îi oferă o replică substanţială şi credibilă, astfel compunând un tandem consistent şi echilibrat - necesar pentru a acoperi cele o sută treisprezece minute ale unui policier mai degrabă intelectual, cu acţiunea şi dinamismul exterior reduse la minimum; dar şi insuficient în raport cu un scenariu construit, din păcate, deficitar...
Căci, dincolo de inteligenţa şi ingeniozitatea tramei juridice, povestirea scârţâie sonor din câteva încheieturi dramaturgice importante. Daniel Pyne pornise de la premisa unui inculpat care se reprezintă singur în instanţă - dar tocmai acest aspect, deşi incitant la prima înfăţişare, cade în insignifianţă pentru tot restul filmului. Cum detaliile intrigii poliţiste pot constitui un schelet solid, dar nu şi carnea unui scenariu de film, Pyne şi Gers se orientează (din fericire) spre personaje; şi le construiesc (din nefericire), prost. Răzbunătorul orgolios şi lipsit de scrupule Crawford trăieşte exclusiv din reacţiile sale prezente în raport cu ancheta (expresive şi nuanţate ce-i drept, dar limitate ca întindere şi superficiale ca substanţă), fiind lipsit de aproape orice element biografic sau măcar psihologic strict necesar unui personaj atât de paradoxal. La polul opus, se încearcă o anumită "umanizare" a ambiţiilor şi mândriei lui Beachum - din păcate, prin cea mai nefericită formulă: subplotul tatonării romantice cu o colegă (Rosamund Pike), încărcând povestea cu platitudini familiale şi diversiuni vag melodramatice. Pe lângă aceste lipsuri, scenariul mai păcătuieşte şi printr-un ritm narativ condus nesigur, care-i trage adesea de sub picioare covorul rulant al dinamismului - pe scurt, oscilează la limita plictiselii, iar ceea ce salvează filmul rămân elementele ingenioase şi incitante ale intrigii poliţiste, nicidecum meşteşugul de a povesti.
Cam pe aceleaşi coordonate se înscrie şi regia lui Gregory Hoblit, care şi-a făcut mâna mai mult cu seriale T.V. (diverse episoade din N.Y.P.D. Blue şi L.A. Law), şi ne-a arătat că nu prea stăpâneşte meseria de narator încă din Fallen (zis şi Demonii printre noi), un horror oricum îndoielnic dar care-i lăsase libertatea de a se juca frumos - şi n-a făcut-o. Ceea ce ştie Hoblit să facă e să stăpânească unele secvenţe (în special cele de tribunal, bine închegate), să speculeze umorul pervers al criminalului (pus în valoare de inegalabilele tuşe ale lui Hopkins) şi să filmeze expresiv - chiar prea expresiv, căci de pildă insistă de-a dreptul maniacal asupra jocului cu bile (folosit şi ca suport al genericului), care finalmente nu foloseşte la nimic (decât ca metaforă aproximativă a abilităţii cu care a fost premeditată crima - şi a iscusinţei detectiviceşti de a-l înfunda până la urmă pe ucigaş). Tot Hoblit se mai face vinovat şi de o inadmisibilă frac... da, fractură stilistică, trântind hodoronc-tronc o secvenţă de suspense violent şi ieftin, cu montaj alternativ, roată de maşină în raccourci, şi tot tacâmul, în relaţie cu decuplarea victimei de la aparate (la nivel profesional, aici s-ar putea dezvolta o discuţie interesantă pe tema justificărilor şi a erorilor, dar ar depăşi nivelul de interes al actualei analize).
Cum, însă, iubitorii policier-ului nu se suprapun totalmente lotului de spectatori avizaţi în ansamblul său, ne putem aştepta, cu optimism, la o popularitate onorabilă a Rupturii în contextul genului. La urma urmei, misterul iniţial al crimei e suficient de provocator pentru a ne ţine în priză până la sfârşit; lovitura de teatru finală, care-i va fi fatală ucigaşului, nu e nici ea lipsită de inteligenţă şi interes; iar Anthony Hopkins, chiar dacă nu ne oferă decât un Hannibal reşapat, rămâne totuşi un spectacol demn de urmărit în sine - oriunde, oricând, şi aproape oricum.
1 august 2007, h. 22:45-23:54
Bucureşti, România