Dintr-o pornire cel puţin stranie, am purces la vizionarea acestui thriller juridic cu maximum de punctaj (şase steluţe) în buzunar.
Prima a zburat cînd am văzut că opening-ul e filmat ca un spot la parfumuri, rătăcit ca din întîmplare pe Hallmark.
A doua steluţă a plecat cu vaca atunci cînd personajul principal (un Anthony Hopkins plecat cu leapşa), aeronaut înşelat, pune la cale să-şi execute consoarta şi să scape basma curată bazîndu-se pe nişte coincidenţe mari cît China.
A treia a dispărut cînd celălalt personaj principal (un Ryan Gosling jucînd cu picioarele), procuror infatuat, a muşcat momeala întinsă de acuzatul care-l sfida să-i probeze vinovăţia evidentă... în ochii oricui, mai puţin ai scenariştilor. Care scenarişti, în paranteză fie spus, încearcă o şmecherie: încep filmul arătîndu-ţi exact cine pe cine killăreşte, pentru ca apoi să, vezi-Doamne!, analizeze personajele, în timp ce tu te minunezi de manipulările savante ale unui actor care, am impresia, îl cam regretă aprig pe musiu Lecter.
În fine, a patra steluţă a luat-o la vale în momentul twistului final, atît de contorsionat & vînăt încît abia mai respira, moment în care mi-am dat seama că regizorul Gregory Hoblit n-a făcut în viaţa lui un film bun - iar acest telefilm anonim cu aer de glumă gonflată îmi confirmă că nici n-o să facă prea curînd.