Escrocul principal, un anume Jake (Ed Burns), ne spune de la început că "o escrocherie e ca o piesă de teatru în care toată lumea îşi ştie rolul", şi una dintre plăcerile filmului constă în reprezentaţiile – foarte cizelate, dar nu mai puţin deschise către mici improvizaţii individuale – date de trupa lui Jake. Asta nu-l împiedică să înceapă filmul cu stîngul – de fapt, cu un pistol la tîmplă – şi să ne povestească, timp de o oră şi jumătate, cum a ajuns în situaţia asta: e vorba despre soartă şi noroc, despre trădare şi despre părul roşu, care prevesteşte numai nenorociri, ca de altfel şi pasărea care-ţi intră în casă – singurul lucru mai rău decît o roşcată fiind o roşcată care poartă o eşarfă cu păsări.
Oricine a petrecut ceva timp la umbra filmului noir, unde naratori înfrînţi demontează în flashback-uri mecanismele capcanelor care s-au închis peste ei, va recunoaşte această listă. Diferenţa este că, aici, eroul îşi argumentează în joacă sentimentele faţă de roşcate, avansînd un Top 3 al trădătorilor cu părul roşu, începînd cu Iuda şi continuînd cu mama lui Jake. În noir-ul de azi eşti mai liber să te joci cu destinul, şi chiar să cîştigi (sau nu). Ca pentru a-ţi întări suspiciunea că totul e un joc, filmul ţi-l prezintă pe agentul FBI Gunther Butan (Andy Garcia), care pînă spre final nu face decît să aştepte la marginea acţiunii, ca un vultur suficient de bătrîn şi de sur ca să ştie că n-o să se culce nemîncat – mai devreme sau mai tîrziu, cineva tot o să cadă, întotdeauna cade cineva. Cu numele lui neverosimil, barba lui căruntă şi dubioasă, pălăria şi ochelarii lui de soare, Butan pare el însuşi o escrocherie, din cap pînă în picioare. E ca personajul acela din Usual suspects, jucat de Pete Postlethwaite, care spunea că-l cheamă Kobayashi; nu ştii cum să-l iei. E în mod atît de evident altceva decît pare a fi, încît începi să-l bănuieşti că e exact ce pare a fi – altfel ar fi prea pe faţă; sau poate chiar pe asta mizează, pe faptul că un şmen mascat atît de grosolan e pînă la urmă mai greu de demascat.
Şi uite aşa, jocul poate să te ameţească. Ai nevoie de o certitudine, de cineva cu care nu te poţi juca. Ai nevoie de Dustin Hoffman în rolul mafiotului Winston King, zis Regele. Certitudinea este că Regele, care îl obligă pe Jake să lucreze pentru el, e un tip scîrbos. Prima oară cînd îl vedem, face preselecţii pentru show-urile porno live din localul său, în timp ce i se face pedichiura. După-aceea nu-l vedem de multe ori şi îl vedem numai o dată făcînd ceva violent; dar ne violentează suficient cu rictusul său, cu rîsul de hienă, cu felul său de a cioflăi gumă, cu încercările lui de a atinge celelalte personaje (femei sau bărbaţi, fără discriminare) şi cu plăcerea pe care pare să şi-o procure din dezgustul lor. Cineva spune că "Regele e un coş pe fundul lui Price" (Price e un mafiot rival). Inspirat, parcă, de această definiţie, Hoffman, în numai cîteva secvenţe, o reduce la esenţial: Regele e un coş, punct. Prezenţa lui imprimă jocului duritatea necesară. Nu că restul personajelor ar fi nişte molîi. După o noapte cu roşcata cu păsări pe eşarfă (Rachel Weisz), Jake nu ezită să-i rănească sentimentele, eliminînd-o brutal din joc. Dar nu e prea clar că ea are sentimente care să poată fi rănite şi, chiar dacă le are, ăsta-i amorul noir: ţi-o încasezi în barbă, înjuri şi mergi mai departe. Sau, să fie şi asta tot o reprezentaţie, menită să-i şmenărească pe cei care cred că au văzut toate filmele şi au învăţat toate şmenurile? Oricum, merită să-l încercaţi şi pe ăsta.