Maleabil şi ductil: Confidence / Tras pe sfoară

"Melancolici şi cuminţi", scenariştii cos de zor în punctul dinapoia acului (sau cum i-o fi zicînd), dar nu multora le reuşeşte o înaintare cît de cît. Scenaristul Doug Jung, care a scris scenariul filmului de faţă, cred că a văzut de multe ori, cu punga de popcorn în faţă, Pulp Fiction, Reservoir Dogs, filmele lui Scorsese (inclusiv mai recentul Casino), eventual pe cele ale lui Brian Singer, în orice caz pe cele ale lui Guy Ritchie şi a făcut pe urmă, în toiul unei scenarite febrile, conspecte peste conspecte. Pînă la urmă a scris primul său scenariu pentru marele ecran. Iar producătorii pe care i-a contactat absolventul New York University Film School au luat acasă scenariul şi au stat sub veioză şi l-au puricat, ajungînd la concluzia că toată ameţeala din povestea escrocilor are un sens, că totul se leagă.

Necazul este că stratagema încurcării iţelor, a vocii eroului "mort" din off (off Casino), a stop-cadrului atunci cînd sunt introduse personajele (vezi Beastie Boys), a mişcărilor de du-te-vino pe axa cronologică ale aparatului care identifică rapid detaliile, aceste trucuri sunt deja cam obosite prin frecventa lor folosire. De aici un uşor efect de "mai lăsaţi-mă cu astea". În cazul filmului de faţă (regizat de James Foley), la toate astea se adaugă mult prea căutata imagine care cultivă cu osîrdie jocuri de culori pe feţele eroilor în prim-plan, încît îţi imaginezi că ore au trecut pînă directorul de imagine a schimbat filtru după filtru, epuizînd spectrul cromatic şi nervii actorului, pentru a se opri la tonuri tomnatice sau la combinaţii de verde, roşu şi albastru - cam neimportante pentru poveste.

După o introducere atît de puţin binevoitoare, ce merită "deci" văzut în filmul acesta? Cea mai bună găselniţă este Andy Garcia, care apare după jumătatea filmului, îmbătrînit cu zece ani, ticăit şi "împălăriat", de-ţi vine greu să-l recunoşti în acest Colombo style. Mai e apoi protagonistul, Ed Burns, care e frumuşel şi se ţine băţos, pentru că nici personajul său nu trebuie să zîmbească, ci să-i facă mereu pe ceilalţi să nu ştie ce se întîmplă în căpşorul lui blond. Mai e apoi Dustin Hoffman, într-o evoluţie puţin sub cota lui obişnuită (pe o partitură puţin peste cota de avarie), mai e şi Rachel Weisz - în rol de hoaţă periculoasă. Distribuţia e completată de doi actori pe care, mai nou, îi vezi cam tot la trei filme - Louis Guzman şi Paul Giamatti. Mai lipsea John C. Reilly (dar undeva mai în faţă).

Filmul se urmăreşte cu oarecare bunăvoinţă datorată actorilor şi profesionalismului întregii echipe, dar pe urmă şmecheria cu "nimeni nu e cine pare a fi" începe să piardă din tonus şi doar scurte zvîcniri ale nervului comic mai pot menţine interesul (Andy Garcia se numeşte agentul Gunther Butan). Iar fanii Coldplay, dacă stau cuminţi în scaun, vor avea la sfîrşit parte de un premiu.