Left Screen
Fiecare generaţie îşi creează miturile ei. Cu cît mitul este mai controversat, cu atît puterea lui de seducţie şi iradiere este mai mare. Timpurile moderne au bulversat raportul dintre om şi eroii mitici. Nu mai este adulat sfîntul, eroul civilizator, războinicul sau filosoful, ci politicianul, sportivul, actorul, vedeta show-biz. Neschimbat a rămas rolul mulţimii: ea adoră, exultă, aplaudă, urlă.Dar mulţimea ca entitate poate fi ea însăşi un mit, o necesitate, o boală. Băile de mulţime ale politicienilor pot degenera în paranoia lui "dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!". Însă pentru "vedete", lipsa mulţimii înseamnă moarte, pur şi simplu. Dacă nu-i cumpără discul nimeni, rockerul se poate apuca de condus camioane. Ceea ce unii şi fac. Formă de anihilare a identităţii prin identificare cu un organism supra-personal, mulţimea este elementul fără de care eroii nu pot exista. Nimic paradoxal deci în a spune că locul unde mulţimile se manifestă capătă valenţe mitologice şi datorită informei mase de închinători la zei. La zeii cei noi şi trecători. De la Delhi la Maglavit, de la Lourdes la Mekka, e plin pămîntul de situri şi ziduri sfinte. Woodstock este un asemenea loc magic, dar mitul Woodstockului nu vine numai din asta.
Ca să reziste, un mit are nevoie de prelucrare artistică. Poem epic, roman, evanghelie, disc sau film în zilele noastre. (Iar de cînd cu Internetul, de mai multe servere bine administrate!) Woodstockul a avut şansa unui cineast inspirat, Michael Wadleigh, secondat de un viitor maestru, Martin Scorsese. Filmul aparţine patrimoniului cultural universal. Festivalul aparţine mitologiei secolului XX. Filmul despre festival e tot un mit, un punct de referinţă copiat, citat sau parodiat. El descrie fenomenul şi-i analizează implicaţiile sociale simultan. Realizatorul face asta oarecum simplist, dar nu didactic, teoretic, plicticos. Nu. El dă cuvîntul participanţilor şi privitorilor. Muzicienilor - prin ceea ce cîntă pe scenă; publicului - prin ceea ce face (de la mîncare, gimnastică yoga & jointuri, la sex); restul - interviuri ca la TV; dar ca la televiziunea americană, ea însăşi un mit la vremea respectivă. E un ciné-vérité elementar. Se merge pînă acolo încît ecranul e împărţit în două sau trei, în fiecare parte rulînd alt film, alte secvenţe, alte unghiuri, într-un efort de cuprindere totală a realităţii.
Solidaritate şi non-violenţă
Fireşte, fiecare individ vede evenimentul prin prisma intereselor sale, doar sîntem în USA! Un comerciant apreciază afacerea, fiindcă a vîndut enorm. Un fermier din vecinătate se plînge că i-au fost distruse locurile şi culturile, şi că nu există poliţie. Poliţia afirmă că nu are în anale nici o situaţie în care 300.000 de inşi să convieţuiască trei zile în pace, fără incidente. Iată o atestare clară a două din trăsăturile mitului Woodstock: solidaritatea şi non-violenţa. Este ceva specific numai festivalului ăsta? Nu.
Aşa a fost aproape mereu, doar la Altamont Hell's Angels au omorît un biet spectator care a confundat solidaritatea cu gregarul. Aşa se întîmplă cînd dorinţa de "a fi acolo" şterge solitudinea, sentimentul care dă sens cathartic solidarităţii.
Acest oximoron - solidaritatea solitudinii - pare a exprima esenţa mitului Woodstock. Se ştie că tinereţea este vîrsta la care angoasa existenţială ia, de obicei, forma însingurării, a înstrăinării, mai ales în societăţile industrializate, urbane. În acelaşi timp, şi cu aceeaşi violenţă, se manifestă în sufletul tînăr nevoia de a fi alături, de "a fi împreună", de a trăi lîngă cineva care simte asemeni lui. E nevoia de dragoste care, ca forţă primordială şi de nestăvilit, izbucneşte în toate felurile. Contradicţia interioară este prea cunoscută în literatură ca să mai insist. Generaţia născută în anii '40 a avut şansa muzicii rock, un liant ce-a adunat sub acelaşi steag indivizi din ţări, medii şi rase deosebite. La Woodstock au fost albi, negri, indieni, japonezi, latino-americani, exilaţi din estul comunist, puşcăriaşi recent eliberaţi şi viitori preşedinţi de companii sau guverne. Toţi au trăit senzaţia solidarităţii, toţi şi-au dizolvat contradicţia tinereţii în dragoste şi muzică, în drog sau alcool, mîntuindu-şi într-un fel, şi-ntr-un tîrziu, angoasa.
Central Panel
Cînd, în 1990, Piaţa Universităţii reunea ce ştim cu toţii, un viitor "ales" a lansat cuvîntul "golani" fără să bănuiască urmarea. Omul văzuse acolo ceea ce era interesat să vadă. La Woodstock, un "om de bine" vede - şi o afirmă cu agresivitatea fundamentalistului - numai drogaţi. Dar - zice alt om de pe margine - nu-i poţi condamna pe toţi din cauza cîtorva...La urma urmei, drogul e o problemă a fiecărui individ care face o alegere liberă. Nu te obligă nimeni să încerci, iar, dacă nu rezişti ispitei prin forţă proprie, nici o organizaţie de binefacere nu te va ajuta să o faci, oricît te-ar sprijini concret. Altfel, pentru tinerii acelor ani, marijuana era tot o formă de solidaritate (chiar o revoluţie, zice unul). Una negativă, medical vorbind; dar, fără stimulentul drogurilor, cîte din cîntecele superbe ale rockului n-ar fi decît gîngăveli sau lălăieli eşuate?
La sfîrşitul festivalului, cîmpul paradisiac dinainte arăta ca după un bombardament cu resturi, gunoaie, haine, încălţăminte, noroi, mizerie. Un rănit (în Vietnam?) scobeşte rămăşiţele unui pepene, iar cîţiva inşi curăţă terenul. A fost acesta un aspect foarte blamat al Woodstockului. De parcă întreaga civilizaţie contemporană n-ar produce pic de poluare, planeta n-ar fi în pragul colapsului şi numai o infimă parte dintre oameni se ocupă cu debarasarea de gunoaie (pe cînd o întreagă mafie face averi şantajînd municipalităţile cu neridicarea tomberoanelor)... Putea să lipsească oare ipocrizia din panoplia detractorilor?
Convieţuire liberă, fără constrîngeri sociale
În ciuda neajunsurilor - şi care comunitate umană este perfectă? -, Woodstockul a dovedit toate virtuţile omeneşti. O femeie moare din nu contează ce cauze; alta naşte (copiii sînt o prezenţă, o valoare inutil de comentat acum); multe cupluri fac sex (un băiat conceput aici va fi ales de călugării tibetani, peste ani, ca reîncarnare a lui Buddha). Episodul sexual, decent surprins de-o indiscretă cameră de filmat, este definitoriu pentru alt aspect impus la Woodstock: convieţuirea liberă, fără constrîngeri sociale. E o manifestare a Dragostei libere, a bătrînului şi veşnic tînărului nesătul Eros? Mircea Eliade făcea nişte asocieri între hippies şi unele filosofii antice, nu mai insist. Se ştie ce a însemnat morala creştină în reprimarea instinctului fundamental cu care este dotată fiinţa umană. Eliberarea de blestemul păcatului originar, reuşită de tinerii anilor '60, produce o pagină excepţională: scena scăldatului în apa albastră a lacului de sub pădure. Naturaleţea gestului în sine este lipsită de atentatul oricărei obscenităţi. Frumuseţea explozivă a trupurilor tinere găseşte cel mai potrivit revelator în apă. Abia aici înţelegi de ce Afrodita s-a născut din spuma mării, de ce plaja este locul ideal pentru definiţiile iubirii, de ce viaţa s-a născut din apă, după oricare teorie & teologie a Genezei. (...şi Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor - zice Biblia).
Ploaia a salvat concertul
Un spectacol atît de grandios nu putea fi lipsit de vîrful tensiunii narative. Acesta apare natural, fără voia regizorului. Este ploaia. S-a afirmat (şi s-a deplîns) că ploaia a adus dezastrul festivalului. Financiar, poate că da, poate că nu. La cîte discuri, filme, casete, DVD-uri s-au tras despre Woodstock, mai că n-aş crede că producătorii au ieşit în pierdere. Cîştigul cel mare transcende însă dimensiunea bănească a afacerii. Cîştigul înseamnă intrarea în mitologie, în legendă, în - vorba lui Jung - inconştientul colectiv. Nu-i de colea să produci un astfel de orgasm planetar, ce freamătă şi-n prezent, chiar pe plaiurile valahe (vezi Stufstock). Ce investitor nu şi-ar băga banii într-o chestie care să-i aducă celebritate? N-ar risca unul bătrîn şi precaut. Vreunul tînăr şi inconştient poate c-ar intra în combinaţie, însă după acel august 1969 cam greu să se mai nimerească asemenea moment de graţie.
Dar ploaia a salvat un concert care risca să eşueze în banal şi business. Confruntaţi cu vitregia naturii, oamenii totdeauna au dat măsura posibilităţilor - mai ales a celor distructive. La Woodstock n-a fost cazul. Operatorii au prins imagini de o mare frumuseţe cromatică şi cinetică. Dacă mişcarea provocată de vijelie nu e balet, ceea ce fac oamenii după ploaie se încadrează într-un soi de dans, venit dintr-un reflex ancestral. O serie de inşi fac un derdeluş pe noroi şi se tăvălesc, parcă în elementul lor natural. Alţii încropesc un ritual (voodoo?) de alungare a furtunii, ciocnind beţe, sticle, cutii de bere. Este o demonstraţie... nedemonstrativă a faptului că, în faţa imprevizibilului, oamenii ştiu totdeauna să găsească forţa unui răspuns. (Asta-i o frază literară, pre-fabricată, să sune bine şi profund. O subminez prin paranteza de faţă!) După ce vezi ritualul de alungare a ploii, intervenţia ajutătoare a oficialităţilor, cu elicoptere care aduc alimente, medicamente etc., pare o prozaică acţiune de propagandă electorală... Gestul acelei fete care străbate mulţimea şi dăruieşte iubitului un fruct are mai multă forţă de convingere (artistică) decît desfăşurarea desantată a armatei salvării...
Right Screen
Despre reverberaţiile în timp ale Woodstockului nu mai este necesar să vorbim. Se cunoaşte că a creat imitaţii, cîntece, frustrări, nevroze şi multe legende. Importanţa este accentuată şi de faptul, aparent banal, că la Woodstock nu s-a cîntat decît o dată. Rechinii show-biz-ului au înţeles prea tîrziu ce profituri puteau face oficializînd... neoficialul! Au încercat la 20 şi la 25 de ani să resusciteze spiritul Woodstockului, dar a ieşit doar business penibil.Manifestări anuale existau peste tot, chiar din anii '50 (Newport, de exemplu). Or, Woodstock a fost şi o reacţie contra acestui sistem de festivaluri atent programate şi gras sponsorizate. De unde altă trăsătură a mitului Woodstock: revolta împotriva anchilozării, împotriva formelor de înţelenire & încremenire socială, politică, artistică. Se spune că revolta este esenţa rockului, fie beat, punk, heavy sau rap. Dar revolta care nu pune nimic în loc este un vax. Din acest unghi, s-ar părea că Woodstockul are o problemă: nimic nu s-a schimbat după el. Oare?
Se poate scrie şi s-a scris mult, şi bine, despre ce s-a schimbat fundamental la Woodstock, fără ca noua filosofie de(spre?) viaţă să fie explicit definită atunci. (Dery Tibor a scris un roman chiar.) Mit şi ideal pentru generaţiile ce-au urmat, şi care cu mîndrie poartă titulatura de rockeri + costumul de blugi aferent, Woodstock poate funcţiona ca jug, barieră psihologică, punct de referinţă cu implicaţii traumatizante (să fie oare o întîmplare că nimeni n-a mai reuşit să organizeze ceva asemănător şi că orice încercare este din debut sortită caricaturii, vrînd să fie "un alt Woodstock"?), amintire a unui paradis - pierdut, ca orice paradis adevărat! (Ce plasticitate involuntară are acel ins cu figură de bufon care spune în ultima dimineaţă: "sîntem în Rai, tipilor, dar e un Rai sinistrat!")
De aceea proclam solemn că este cazul să ne despărţim de Woodstock. Dar cum poţi să te desparţi de revoltă, solidaritate, dragoste, solitudine, muzică şi tandreţe, de tot ce constituie substanţa subtilă a sufletului, fără să te renegi ca om? Din cauza asta, parafrazînd un autor celebru, pot spune că iubesc Woodstockul cu o ură grea! De Woodstock nu ne putem despărţi în veci, pentru că Woodstockul este în noi!
Notă. Acum vreo 13 ani, cînd am publicat în revista "Vox-Pop-Rock" o variantă mai scheletică a textului acesta, îl intitulam - cu o pastişă pretenţioasă - Despărţirea de Woodstock. Nu mi-aş fi amintit de el dacă nu dădeam peste textul Ruxandrei Cesereanu despre festival, postat pe blogul Mesmeea. Am schimbat cîteva e-mail-uri pe tema asta cu autoarea care vrea să scrie un roman în maniera lui Tarantino. (De ce nu în manieră Cesereanu?) Jucînd un pic teatru, m-am prefăcut că vreau să scriu (nu i-am spus c-o făcusem deja; profit să-i spun acum că am scris şi despre Omul pink-freudian, poate-o interesează) şi eu ceva despre fenomen, că am sentimente contrarii, că... Dorinţe fluide, ce mai! R.C. a vrut să ştie de ce urăsc şi iubesc (aşa mă exprimasem) Woodstockul. A durat cîteva zile pînă cînd am găsit dactilograma vechiului articol. Recitindu-l ca să-l fac document electronic şi să-l trimit R.C., am constatat că nu-i un text rău, nici depăşit, doar că admiraţia mea pentru Woodstock se manifesta prea net, prea filosofic, prea serios. Şi-ntre timp mai aflasem cîte ceva despre festival şi culisele sale. Aşa am decis să-l republic, înlăturînd tonul apoftegmatic şi precizînd chiar din titlu atitudinea ce mi se pare normală faţă de miturile prost digerate: ironia uşoară, persiflarea pe ici, pe colo, pe la încheieturile reumatice. De Woodstock poate că nu ne putem despărţi. Dar, dacă e s-o facem, atunci numai rîzînd izbutim. Procese şi judecăţi ale trecutului, prezentului şi viitorului practică doar absolutiştii cu idei puţine, dar fixe. Aceia nu vor înţelege niciodată ce-a fost la Woodstock, ci vor stoarce exact ce le convine.