Nu m-am numărat printre apropiaţii lui Florian Pittiş. Nici măcar printre cei care jurau pe-acelaşi steag n-am fost. Unele lucruri ne erau comune, cîteva ne despărţeau. Într-o vreme chiar mi se părea că trebuie să-l "critic" în mod programatic, găsindu-i nod în păr, bube-n fund şi pete în biografie. Dar poţi să condamni cameleonul că aşa l-a lăsat Dumnezeu?
L-am întîlnit - graţie lui Nelu Stratone - în noaptea cînd "lansasem" prima mea carte, Prunele electrice, într-un club de muzică rock. Pittiş era surpriza pe care mi-o pregătiseră prietenii, curioşi să vadă reacţia mea la prezenţa celui despre care nu-mi ascundeam reticenţele. N-a ajuns la timp, aşa că m-am pomenit dus la terasa unde el şi Jerry beau vodcă & sprite. Cînd Nelu m-a prezentat, Pittiş a spus, cu vocea lui teatrală, radiofonică şi tele-enciclopedică: "D.U., care astăzi şi-a lansat cartea Prunele electrice, în clubul... " Parcă Hard'n'Heavy se numea locanta...
Fireşte că m-a cucerit. Nici nu se putea altfel, cine i-ar fi rezistat farmecului? Un cabotin perfect, am tras eu concluzia mai apoi, şi am şi spus-o. Iar el a aprobat-o! Cum adică?, am rămas perplex. Eşti de acord că eşti un cabotin? N-aş fi un cabotin dacă n-aş fi de acord cu opinia ta! mi-a întors-o. Juca teatru sau doar se juca de-a conversaţia, nu ştiu. Nu mi-a dat impresia că n-ar şti pe ce lume trăieşte. Dimpotrivă. De-atunci am încetat să-l judec (nici înainte nu exagerasem). Doar Cel-de-Sus ne cîntăreşte faptele.
Altădată ne-am pomenit la aceeaşi masă cu Marele prozator Nicolae Breban. "Amfitrionul" trona într-un cap, maiestuos şi apoftegmatic, înconjurat de curtea sicofanţilor de ocazie. Pittiş la coada mesei, cu mine şi încă un rocker. Pe cît de gomos era Breban, pe atît de volubil şi natural Pittiş. Pe unul îl da afară din costum gravitatea; pe celălalt îl punea în evidenţă (auto)ironia, vorba de duh, percutanţa. Se discuta despre schimbarea mentalităţilor noastre, despre aşezarea României pe făgaş european etc. Pittiş a spus atunci, făcîndu-mi cu ochiul, că e de acord, dar astea să le facă ceilalţi, de ce eu? Parodia dictonul comunist "democraţia începe de la mine în jos". Atitudine pertinentă a unuia care vedea starea de fapt, nu alta decît cu un deceniu, două sau patru înainte, doar contextul fiind lejer. Cînd berea s-a isprăvit şi cei care ne invitaseră nu mai aveau bani, Pittiş a comandat cîteva duzini de sticle. Breban, foarte ofuscat - nu pentru generozitatea actorului, ci pentru concurenţa în... audienţă - a plecat, cu suita. Am rămas cei care aveam o pasiune identică - muzica rock - şi multe diferenţe. Băutura s-a amestecat cu ideile, ţigările cu sentimentele, trecutul cu iluziile noastre despre el, concupiscenţele cu momentele de glorie, credinţele cu dubiile etc., etc. La ce te-ai aştepta de la nişte oameni care încearcă să fenteze vremurile, întreţinîndu-şi fantasma că sînt altceva decît pămînt, fum, vis?
Nu ştiu cum a fost Florian Pittiş cel adevărat. Ştiu cum am fost eu, raportat la ce-a făcut el. Nu pot uita, de exemplu, că a apărut în spectacolul TV dedicat lui Ceauşescu, la împlinirea vîrstei de 60 de ani, alături de Adrian Păunescu şi, parcă, Mircea Vintilă. Erau doar trei inşi pe ecran şi elogiau sincer sau doar pupincurau. Mă distrează bănuiala că Pittiş îşi bătea joc de ce recita acolo. Nu e amuzant deloc, fiindcă acel stil de propagandă a stricat pe mulţi.
Rockerii bătrîni de la noi au zis că, după ce-au văzut Rolling Stones la Bucureşti, pot să moară. Pittiş poate că n-a spus-o. Dar - să folosesc stilu-i caracteristic - a murit prea curînd după eveniment, ca să nu cred că a murit fericit.