Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Grudge 2, The

Un almagam nipon în curs de globalizare - The Grudge 2


Cinemagia, august 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Ce-i almagamu' ăsta?!" a exclamat tovarăşul profesor Costache Ciubotaru, pe-atunci operator la Secretul cifrului de Lucian Bratu (1959), păşind pe platoul unde echipa de imagine pusese corpurile de iluminat pentru un cadru. Cum în acele vremuri eram ocupat să plutesc în lichidul amniotic, savurând ultimele luni dinaintea aventurării într-o lume populată de Costachi Ciubotari şi Takashi Shimizi (la singular, Shimizu), n-aveam a şti dacă almagamu' exista şi pe platou, sau doar în mintea (şi lexicul) Ciubotarului.

Dar azi s-a întâmplat să-mi simt mai abitir ca oricând ponderabilitatea, într-un fotoliu d-alea dure de multiplex, îndurând una sută două minute de almagam Shimizian cât se poate de real şi de confirmat, spre limita suportabilităţii tinzând doar în virtutea 'ştoului făcut de întregul corp de presă cinemacronicărească dornic a supravieţui cu un număr acceptabil de neuroni nesiluiţi.

Cu siguranţă, este unul dintre acele cazuri speciale în care autorii (producător, scenarist, regizor, şi ce s-o mai fi întâmplat să-i cadă lui Dumnezeu din buzunare pe-acolo), se întreabă consecvent: "Ia să vedem, mai cretini de-atâta putem fi?" (Răspunsul l-aţi ghicit.) Adică au făcut un Ju-on: The Grudge în 2003, produs de Takashige Ikitse şi băgat în budă de acelaşi Takashi Shimizu. De bine, de rău, varianta asta îşi adunase un număr de fani, care i-au îngrămădit vreo opt steluţe pe IMDB, mai ales că era cât de cât onestă, bazându-se pe extrapolarea horror a unei vechi credinţe japoneze: că cică dacă cineva moare asasinat în timp ce e furios, furia i se transformă într-un fel de entitate răzbunătoare (aşa, în general), care nu doar că şade la locul faptei (ca-n culturile occidentale), ci se mai şi ia de om şi face prăpăd şi prin lume. Treacă-meargă - să facă prăpăd acolo, la ei, nu la noi. Da' vezi dumneata că, un an mai târziu, acelaşi Taka Ikitse, ce şi-a zis: "Hai înc-odată, să mai punem niscaiva yeni la teşcherea!" - şi l-a cooptat pe Sam Raimi (care periodic face dovada unor abisuri de imbecilitate de-a dreptul angoasante - mult mai horror decât propriile-i filme), ca să înjghebe un remake scurt, la botul calului. Aşa c-au îmbârligat din nou povestea, punându-l pe unu' Stephen Susco să rafistoleze story-ul lui Shimizu (da' regia i-au lăsat-o), corupând şi niscaiva actorime americană (Sarah Michelle Gellar, Grace Zabriskie şi alţii), şi au lăbărţat-o prin tot Tokyo-ul, sub forma lui The Grudge (fără "Ju-on"). Dintr-un foc, au zburat vreo două steluţe de la varianta iniţială. Au văzut ce bine le merge, şi peste doi ani, hai s-o futem şi mai abitir (tot Ikitse şi Raimi, tot Susco şi Shimizu, tot Sarah Michelle Gellar, care-apare ca să moară). IMDB-iştii, conştiincioşi, au reuşit să-i încropească cu chin cu vai patru steluţe amărâte, iar restul lumii dârdâie - căci The Grudge: 2, adică "Râca Two", sau "Ranchiuna Doi", sau "Discordia Secundă" (ah, nu, Capcana i-au zis vajnicii românaşi, deşi nici urmă de capcană-n toată povestea), a ieşit şi din casă, şi din Tokyo, acum face urât prin State, şi după cum se vede, a ajuns chiar şi la noi - în Vitan şi Eroii Revoluţiei şi Vasile Milea, şi prin cine ştie ce mall-uri ale patriei o să mai ruleze.

Deci, pe scurt, care-i chestia? Un mârlan îşi ia la refec nevasta că i-a rasolit micul dejun. Nevasta se supără şi-i toarnă uleiu-ncins în cap. Omu', mârlan-mârlan, da-l frige, aşa că face: "Yeaaaaaaarrrggghhhhhh...!!!", chestie pe care femeia o rezolvă scurt, tot cu tigaia, tot în cap: "Boinggg!!!" Gata. Două fete de la un liceu internaţional din Tokyo o aduc în casa bântuită pe-o a treia (Arielle Kebell), fraiera găştii, ca s-o sperie. (Nu vă forţaţi memoria, n-o să vă amintiţi unde-aţi mai văzut figura asta.) Evident, iese naşpa. O tânără (Amber Tamblyn) vine din Pasadena la Tokyo, ca să rezolve cumva boacăna făcută de soră-sa (Sarah Michelle Gellar), care-a dat foc la o casă astfel ucigând şi un tânăr, cică (de fapt, voise să exorcizeze coşmelia, chestie petrecută-n filmu hăl dintâi), iar acum e-n spital, cu poliţia la uşă. Ele erau certate. (De ce? De chichi; truc ieftin ca să dea "complexitate" relaţiei, mă-nţelegi.) Acum se-mpacă, drept pentru care sora o previne: "Să nu intri în casa aia...!" (Righttt!) Cinci minute mai târziu, când iese din spital, fata se trezeşte cu soră-sa făcându-se fleaşcă pe trotuar în faţa ei. Noroc c-un ziarist de treabă (Edison Chen) care se oferă s-o ajute, şi-n continuare va tot blowupiza, ba butonând fotogramă cu fotogramă pe-o înregistrare video, ba chiar developând poze ca să vadă mai bine fantomele - până iese stahia din tasa cu revelator şi-l omoară puţin. Da' mai e şi-un copil din State (Matthew Knight) care are o problemă că i-a murit mama şi ta-su (Christopher Cousins) şi-a tras o logodnică mult mai tânără (Jennifer Beals), care devine cea mai bună prietenă a surorii lui mai mari (Sarah Roemer). Şi mai au şi nişte vecini ciudaţi, printre care un personaj care mereu poartă hanorac cu glugă, şi aia de-i dete consortului cu tigaia-n cap (adică o să-i dea mai acaná, că fusese un flash-forward). Toţi ăştia n-au nici o legătură cu ăia din Japonia, decât că fantomele de-acolo s-au exportat şi-aici, şi tulbură liniştea locatarilor.

Deci iată trei ploturi, care ba se-ntâlnesc, ba mai degrabă nu, da-n schimb se tot complică (prin almagamare - că "amalga..." nu pot să zic). Şi se complică degeaba, căci creştere, pauză! Fantomele alea tot apar, tot apar, şi mai devreme sau mai târziu, tot îi omoară - exact ca-n viaţă! Cum îi omoară? Păi simplu: mai întâi, încep să pârâie toate cele (prin pereţi, prin tavan, prin podele, toate fac scââârţ-vrrrr-criiiii-trosc de jur-împrejur, dovedind încă o dată cât de enervant poate fi sistemul dobly stereo când e folosit abuziv şi prost); pe urmă, iese la înaintare fantoma-plod, care nu face decât să se holbeze câte-o clipă, din unghere beznoase; în sfârşit, se implică fantomămica, pe nume Kayaku (Takako Fuji), care ştie ce vrea de la viaţă (de la viaţa altora, că pe-a ei a terminat-o bestia de bărbatu-său): ea tot apare-n kimono alb mortuar, cu lungu-i păr negru despletit sinistru (conotaţii de cult al morţilor japonezi şi alte tradiţii şi semnificaţii nipone aici, care pentru noi, evropenii, îşi consumă vizualitatea din vreo două apariţii, maximum trei), ieşind în genere din fluide (că-i Kayak, de!), cum ar fi cada de la baie, apa de pe duşumeaua inundată, sau tasa de developat, şi-ncet-încet cuprinde capul victimei cu mâinile-i livid-albăstrui sau chiar cu păru-i pana-corbulúi, şi-odată face zvâccc! şi smuciurleşte prada spre ea; soundtracku' zbiară, monteurul taie, şi-ncepe altă secvenţă.

Cum de la un moment dat unele personaje criminalizate pe parcurs de nefericita asta încep să apară din nou, aşijderea albăstrui şi holbate, deducem că beleaua se răspândeşte ca un virus, globalizându-se conştiincios, şi-n curând serialul îşi va da mâna cu ăla cu câte 28 (...) Later (zile, săptămâni, etc.). Dar nu apucăm să ne convingem, că-ntre timp au murit toate personajele pe care le cunoscuserăm (aşa, pe rând; nu tu creştere dramatică, nu tu luptă cu punct culminant, nu tu nimic) şi când n-a mai rămas nimeni de lichidat, începe genericul final.

Da' nu-i nimic, că dacă dai un IMDB, ce găseşti?
The Grudge: 3 (2008)
OMFG!!!

21 august, 2007, h. 21:30-22:12
Bucureşti, România




 Toate articolele despre Grudge 2, The


2 comentarii

  • Recomandare
    Maitrey [membru], 30.08.2007, 23:24

    Cu mult respect recomand autorului articolului lectura suplimentara "Groapa" de Eugen Barbu, drept model de utilizare cu artă şi talent a limbajului mai puţin academic în slujba (şi nu subordonând) veridicităţii textului.
    Nota oferită este pentru documentare.

  • RE: Recomandare
    Pitbull [membru], 09.09.2007, 21:22

    Cu si mai mult respect, o informez pe eliadesca personagä cä mult mai relevante ar fi unele dintre prozele lui Marin Preda (de exemplu, "Delirul"). "Groapa", desi mimeazä corect stilul licentios, e limitatä, mediocrä si, spun gurile rele, plagiatä dupä însemnärile unui cetätean de prin Crevedia.

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Fantome cu păr lung, fără fixativ - The Grudge 2: Capcana, Iulia Blaga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer