Fantome cu păr lung, fără fixativ - The Grudge 2: Capcana

"O fantomă japoneză e întotdeauna o femeie cu părul negru şi lung, îmbrăcată într-un kimono alb", spune Takashi Shimizu în caietul de presă al continuării lui The Grudge (2004), remake la rîndul său după Ju-on, horror-ul realizat de el în Japonia, în 2003. Bateţi-mă, omorîţi-mă, n-am văzut nici unul din aceste două filme, iar la cel nou - ieşit în America în octombrie 2006 - n-am rezistat pînă la sfîrşit.

Este posibil ca o proastă influenţă să fi avut şi faptul că văzusem cu o seară înainte The Premonition, un thriller metafizic deprimant în care Sandra Bullock face unul dintre cele mai proaste roluri ale sale de pînă acum. Niciodată nu s-a văzut mai evidentă urma lecţiilor de interpretare lăsată pe tenul ei. Totul era în exterior - grimase, priviri, guri căscate, mirări, dureri -, te îmbolnăveai, mai ales că, după epuizarea unui oarecare element de interes (un balans bizar între vis şi realitate, de nu ştii care-i una, care-i alta), filmul eşua lamentabil, cui îi mai păsa, într-o melodramă cu copil în burtă şi triluri despre speranţa care răsare peste ruine, murind - fireşte - ultima (după ce tu mureai de plictiseală).

Deci am intrat la The Grudge 2: Capcana cu acest handicap în cap, motiv pentru care nu am putut savura apariţiile fantomei despletite şi mîinile ei albastre care apucau personaje de gît sau de braţ. Jocul actorilor mi s-a părut agasant de la bun început. Şi mai aveam, normal, imprimat în cortex acel film de referinţă al horror-ului japonez, Honogurai mizu no soko kara (sau Dark Water de Hideo Nakata), în care toată groaza venea pe linişte, ca un perete care se îmbibă progresiv cu apă murdară ca să te izbească pe urmă valul de apă cînd deschizi uşa. Filmul lui Takashi Shimizu are cîteva lucruri drăguţe, tipic japoneze, păcat că interesul (sau ştiinţa) regizorului a mers mai mult pe situaţii decît pe interpretare.