Vă declar soţ şi... soţie? sau de ce-mi plac americanii - I Now Pronounce You Chuck and Larry

Tata nu i-a aşteptat pe americani în van, ca să mă pot răzbuna eu pe ei într-o gară din Oltenia, în California Dreamin' (nesfârşit). Nu i-a aşteptat deloc, aşa că n-am motiv să le port ranchiună pentru că au fost ruşii mai aproape.

Dacă ar fi să port americanilor ranchiună pentru ceva, apoi e pentru capacitatea lor de a te prinde în joc. Orice film american cu final fericit are în scenă nişte oameni care se îmbrăţişează în aplauzele entuziasmate ale asistenţei. Mulţi oameni. M-ar intriga acest populism cvasi-ieftin, dar uite că mă prinde scena şi mă pomenesc bucurându-mă împreună cu ei, americanii. Pentru că lucrurile s-au terminat cu bine, pentru că iubiţii s-au împăcat, fraţii s-au reîntâlnit, oraşul a fost salvat. Îmi vine şi mie să aplaud dar cum am educaţie rigidă, socialistă, mă abţin. Nu se face.

Aşa s-a întâmplat şi la comedia la care am fost împreună cu fiica mea de 12 ani. Filmul nu avea nici o interdicţie de vârstă dar m-am bucurat că ea nu cunoaşte argoul, astfel încât să înţeleagă chiar tot ce se întâmplă cu bastoanele şi alte expresii. Am râs cu ea - eu recunosc că am mai zâmbit la scene la care ea a rămas serioasă -, am asistat la încăpăţânarea tatălui văduv (Larry) de a se menţine în stereotipuri de gen (băiatul se uită la meci, fata cântă şi nu invers, aşa cum era în film) asta în timp ce el juca rolul homosexualului de nevoie, într-un parteneriat domestic cu cel mai bun prieten al lui, pompierul afemeiat Larry.

Ne-am amuzat de situaţiile caraghioase în care se afla cuplul fals de homosexuali, dar de la un punct eu nu m-am mai amuzat. De când cei doi au început să fie priviţi ca nişte ciumaţi. De când au început să fie evitaţi la baschet, la duş, să fie huiduiţi pe stradă, să fie discriminaţi. Erau aceiaşi oameni care intrau în foc pentru a salva vieţi, îşi ofereau prietenia ca şi înainte, dar acum aveau o etichetă, de homosexuali şi această etichetă i-a scos în afara lumii.

Că totul se sfârşeşte cu bine puteam bănui, că filmul este despre prietenie, aşa cum declară şi actorii principali (Adam Sandler - Chuck şi Kevin James - Larry) iar puteam bănui. M-a luat un pic prin surprindere mesajul filmului, exprimat clar şi direct, în uralele asistenţei, prin vocea căpitanului pompierilor: important e nu ceea ce suntem, ci ceea ce facem. Prin surprindere, căci nu mă aşteptam ca mesajul să fie aşa de evident spus, fără metafore, aluzii. Poate şi-or fi dat seama americanii că uneori e nevoie să spui lucrurilor pe nume ca să fii sigur că eşti înţeles. E şi asta o metodă de educaţie şi uite, de-asta i-am mai iubit eu pe americani pentru filmul acesta. Şi pentru că, sub forma râsu'-plânsu' au dat o reală lecţie antidiscriminare.