Discriminarea a dispărut - I Now Pronounce You Chuck and Larry

Debutul acestei comedii (romantice?) cu Adam Sandler nu prevesteşte prea multe surprize. În chip de introducere menită să binedispună avem de-a face cu acel gen de entertainment marca Sandler în faţa căruia nu ştii prea bine dacă să zâmbeşti complezent ridicând din sprâncene sau să priveşti jenat în altă parte. Poantele descriu destul de bine personajele: de prost gust, vulgare şi, nu de puţine ori, cu o tentă scabroasă. Dar pe parcurs iese la iveală şi rolul acestui umor de un gust îndoielnic: comedia e doar stratul de susţinere pentru intenţiile foarte onorabile pe care pretinde că le are acest film. Problema ridicată e aceea a discriminării homosexualilor şi a dificultăţilor întâmpinate în dorinţa lor de a fi acceptaţi în societate, însă modul în care e tratată e plin de clişee şi lipsit de originalitate. Pe scurt, Chuck şi Larry, colegi de muncă în departamentul de pompieri şi prieteni de-o viaţă, vor ajunge să se căsătorească nu pentru că sunt homosexuali, ci pentru ca Larry, văduv cu doi copii, să poată beneficia în continuare de pensie din partea statului.

Modalitatea educativă aleasă e şi cea mai facilă, iar personajele principale vor suferi transformarea nu datorită dorinţei lor ascunse de emancipare, ci după principiul "ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face". Chuck, ale cărui principale distracţii şi preocupări sunt acelea de a se înconjura la un moment dat de cât mai multe femei, mai suferă, la grămadă, şi de misoginism, homofobie, vulgaritate - se descrie singur într-o singură replică: "I'm not an animal, I'm just a whore". E un bun aluat pentru demonstraţia educativă la care asistăm.

Pentru început, aranjamentul căsătoriei lor nu pare decât o altă glumă căreia cei doi nu-i acordă prea multă atenţie, până în momentul în care, sub presiunea suspiciunilor de fraudă care planează asupra lor, sunt nevoiţi să-şi perfecţioneze transformarea şi să fie mai convingători - cu toată lipsa de subtilitate şi rafinament care-i caracterizează. Desigur că urmează curând şi contactul neplăcut cu toate prejudecăţile mărunte şi excluziunile sociale "inerente". Inerente, pentru că scenariul e atât de previzibil şi tezist încât izbânda finală nu pare să mai aibă nici un alt rol în afară de a pune punct unui film inutil.

Vor urma, rând pe rând, revolta celor doi, ieşirea la "lumină" a altor colegi homosexuali, susţinerea publică a grupului din care (nu) fac parte, un proces de două ori victorios (pentru că reuşesc să îl câştige, până la urmă, în ciuda aranjamentului demascat) şi marele final fericit, cu prejudecăţi şterse de pe tablă, cu invitaţii la toleranţă, cu împăcări şi noi prietenii, mai profunde, mai responsabile, mai emancipate, mai etc. Dincolo de morala simplistă şi tratamentul schematic al unor probleme cărora le lipseşte orice urmă de dramatism ori măcar responsabilitate, nu mai rămâne nimic - decât un umor de un prost gust alarmant, cu poante slabe şi chinuite.