Cel mai bun lucru care se putea întîmpla, an de an, la Vama Veche, s-a întîmplat. Stufstock Green Fest, la a V-a ediţie deja (16-19 august 2007), a fost "un succes", cum se spune cînd exclamaţiile ar fi cumva necuvenite. Prilej pentru desfătările muzicale ale adoratorilor de rock, funk, jazz şi folk, însă şi ocazie bună de pus sub lupă un fenomen: isteria de a fi la Vama Veche, vara, pe caniculă. Să te apuci să purici un mit al tinereţii părinţilor şi al adolescenţei tale e uşor şi incomod, totodată. Rişti să pari omul care, în loc să bea o bere la mare, se plimbă ziua în amiaza mare cu o lumînare pe plajă. Şi totuşi, cînd un amor se termină, se spune că e mai bine să nu insişti.
Oh, hello!
Hei, fat man! Faaat man! FAT MAN!!! Este ora unu dimineaţa, sîmbătă, a doua zi de festival, iar un tînăr ţipă, priponit straşnic în nisip, spre Alex Harding, care îşi încălzeşte saxofonul sub Milkyway. Tobarul Bruce Williams identificase astfel risipa de stele din Vama Veche, risipă rară pe cerul din New York. La scena mică a Stufstock-ului se fac probe de sunet, pe orbecăite, pentru concertul de la răsărit. Cu o seară înainte, un glumeţ smulsese din cabluri, în timpul unui spectacol, iar fantoma lui bîntuia şi acum, sub chip de snoavă horror. Peste cîteva ore, la patru jumătate, dacă nu se strică generatorul şi la cinci jumătate, dacă se repară, vor concerta Lucian Ban, la pian, Alex Harding, la saxofon, Bruce Williams, la tobe, şi Silent Strike, compozitor la un fel de "harpă" invizibilă a sunetelor electronice, într-un "sîc!" pentru organizatorii care au păţit ruşinea de a-l blagoslovi, pe site-ul oficial al evenimentului, drept DJ. Îmi imaginez că toţi îşi doresc ca soarele să se ridice din mare, cu tot cu pescăruşi, în momentul în care va bate prima tobă...
Cîţiva dănsăreţi se desprind de la terasa Stuf, alunecînd spre scenă, ademeniţi de vuietul unei scoici uriaşe - un saxofon auriu care se mişcă parcă singur în noapte. Tinerii se prăbuşesc pe nisip, în poziţii de somn sau de critică avizată, cu mîinile în şolduri. Căci ei nu sosesc de oriunde, ci chiar de la terasa la care accesul este Interzis proştilor, după cum stă scris pe frontispiciul din lemn. Mai exact, de la o discotecă în aer liber unde se dansează şi se fredonează, alternativ, pe Inimă de ţigancă, Hop, Johana sau Diri dam, diri dum şi poate chiar Insane in the brain. Ei vin de la terasa Stuf, unde peste o zi avea să se întîmple o gîlceavă cu: o fată doar în tricou, un barman, cîţiva domni din Bucureşti şi o lopată. Din nou, doar îmi imaginez că făptaşii concertului de jazz modern speră în inima lor ca aceia care deja dorm, să doarmă în continuare, iar cei care vor asculta, să şi tacă.
Vamaiotul nu se lasă. Mai urlă o dată: "Hei, faaat man!". Saxofonistul se întoarce spre publicul răsfirat în faţa scenei. "Yes, you! What's your name?", "Alex" "Oh, hello Alex!"
À la Page...
"Ce cercei idioţi are!". Fetele - înfăşurate în eşarfe înflorate, de dimensiunea cearşafurilor - trec pe lîngă mine, aruncînd această remarcă, îndreptăţite în răutatea lor de gusturile exersate la Vamă, unde anul acesta se poartă cerceii în formă de farfurie, din lemn şi pictaţi cu acrilic, şi nu cei cît unghia, în formă puerilă de inimă. Cîteva clipe am sperat că tipa care-mi şuierase asta foarte aproape de ureche spusese, de fapt, "ce cercei drăguţi are!". Privind însă la umeraşele umblătoare ale acestor uniforme de Vamă, un asemenea compliment nu îşi avea altă menire decît de a afirma, prin comparaţie, nemulţumirile mocnite ale celor care, oricît s-ar costuma, nu izbutesc să se simtă bine, pur şi simplu. Dacă Vama înseamnă libertatea de a-ţi înfige cortul oriunde, de a sforăi fără să te snopească vecinii, de a-ţi arunca sticla de bere, cu tot cu gluma: "e biodegradabilă!", mai înseamnă şi criticile celor care seamănă în atitudine pînă la multiplicare, pînă la inevitabila anulare a oricărei originalităţi. Ca la Costineşti sau Mamaia, cu ce eşti îmbrăcat aici este nu important, ci esenţial pentru integrarea ta în rama teraselor, a restaurantelor sau a plajei. E cartea ta de vizită, într-o mare de anonimi tulburată de prezenţa cîtorva vedete. Părul lung e banal, se poartă rasta, împletiturile afro, creasta sau ras. Tricoul prespălat e semn de conformism urban. Aici trebuie să fie un pic deşirat, ceva mai boţit şi purtat cu un soi de iritare, ca şi cum hainele reprezintă una dintre odioasele constrîngeri ale civilizaţiei. Sandale romane, din piele, neapărat! Aş putea s-o lungesc aşa mult şi bine dar, de fapt, nu e vorba de libertatea de a fi tu, ci de a pretinde că eşti altcineva pentru un sfîrşit de săptămînă, fără riscul penibilului, tocmai pentru că toţi fac asta. Chiar dacă se vede... Totuşi, cea mai extravagantă modă mi se pare cea a jumătăţilor de lună, vulnerabil de albe, descoperite neruşinat, şi asta la doi paşi de oameni în blugi, maiouri şi şlapi. Nudismul, ca multe altele, este o ciudăţenie a Vamei, o exhibare premeditată la salon, agresivă, într-un răspăr răzbunător, de oameni mari scăpaţi de la firmă, un răspăr întors chiar împotriva celor care o practică. Se ştiu priviţi, judecaţi, fotografiaţi, comentaţi cu voce tare şi... le place. Totuşi, cea mai de prost gust tentativă a Vamei de a părea un paradis ad-hoc o reprezintă standurile de cărţi ale diferitelor edituri, amplasate fatal lîngă o bucătărie unde se prepară neostenit fleici de carne, cu avertizarea că cititul nu a omorît pe nimeni. Luni, 20 august 2007, pe la amiază, site-ul oficial Vama Veche anunţa triumfător: "Acum sînt în Vamă 8% cocalari".
Pe vremea mea...
"Te rog, îmi explici ce este asta?" Scobesc în shaorma după bucata de şerveţel, o extrag ostentativ, în două degete, şi o pun pe tejghea. Tipul din faţa mea, cu iataganul de răzuit pui suspendat o clipă în aer, îmi dă satisfacţie: "E o hîrtie. Dacă vrei, îţi dau banii înapoi...". Continuă să ia comenzi, el prepară, el serveşte, el ia banii, fără mănuşi, fără delicateţuri inutile. Trei motociclişti se uită la mine, miraţi că nu mă car odată. "Ştii, aici eşti la Vama Veche!" Brusc, înţeleg. Îi mai întreb doar dacă ei ar mînca, de dragul locaţiei, hîrtie cu sos. "Nu, sigur că nu!" Înţeleg că nu mai am ce căuta aici, ca un om care nu se simte bine la o petrecere unde nici măcar nu a fost invitat. Bag mîna în cuptorul acela de prăjit pui că la fel ca mine se simt, vară de vară, cel puţin un sfert dintre cei veniţi, din entuziasm credul, la Vamă. Fie din auzite, fie de dragul altor vremuri, pe cînd Vama Veche nu era un show room de maşini, de vile, de uniforme şi coafuri. Ne amintim mereu "tragedia" de acum cinci ani, cînd au intrat jandarmii pe plajă, să cureţe locul de corturi. De atunci se spune că salvăm Vama Veche, că e un loc binecuvîntat, al libertăţii. Pentru unii e însă tocmai libertatea de a nu băga de seamă că plaja pe care o iubesc din tinereţe se umflă de la an la an, ca un cartier de vile, terase şi buticuri improvizate, cu preţuri de Mamaia şi toalete-grajd, cu parcări împinse pînă la buza plajei şi tone de plasticuri. E vorba de plăcuta libertate de a ignora, cu încăpăţînare, mizeria şi delăsarea pe care în Bucureşti sau oriunde altundeva nu se mai satură să le critice cu lacrimi de crocodil. Cît despre manele, pun onoarea mea la mijloc că am auzit una, în treacăt, pe lîngă un stand de bere la pahar.
Cam aşa începe, de obieci, dezgustul în amor: cu mici dezamăgiri şi amintiri zaharisite, de altădată: "pe vremea mea, zburau pescăruşi peste tot, ca fluturii, dansam după o muzică auzită de inimă şi îmi era încă ruşine să mă dezbrac".