Experimentul sociologic declanşat odată cu lansarea seriei de vizionări Cinemateca AstraFilmFest şi a dialogurilor docuDileme pe marginea valenţelor insuficient cunoscute ale filmului documentar îşi găseşte exprimarea, inclusiv prin formă (nu doar prin fond), în documentarul lui Dumitru Budrala, Blestemul ariciului, realizat în 2004. Filmul este un document cu mare valoare sociologică, realizat deopotrivă cu uneltele cercetătorului şi cu cele ale artistului. Autorul însoţeşte, pe parcursul unui an, o familie extinsă de romi aparţinînd comunităţii Băieşilor, care trăiesc într-o sărăcie extremă, în încercările lor de a supravieţui. Observăm o gîndire mitologică, activată în viaţa de zi cu zi, alături de sentimentul de apartenenţă la credinţa ortodoxă şi avem prilejul să-i urmărim îndeaproape, să-i vedem cum trec cu spirit şi umor peste suferinţele şi absurdităţile vieţii.
Filmul a fost programat să ruleze miercuri, 19 septembrie 2007, ora 20,00, la Clubul Ţăranului din Bucureşti, în cadrul Cinematecii AstraFilmFest, un proiect al Festivalului Internaţional de Film Documentar şi Antropolgie Vizuală-Astra Film Sibiu şi DC Communication.
Alina Jantea: Încă de la început, autorul este recunoscut ca fost membru al comunităţii. El este vizibil prezent pe tot parcursul documentarului, oamenii i se adresează pe nume (i se foloseşte chiar porecla), iar el întrerupe din cînd în cînd firul poveştii cu amănunte despre istoria comunei, obiceiurile de nuntă etc. Este o practică obişnuită în filmul documentar?
Cristi Puiu: S-ar putea ca spectatorul "neantrenat" să fie pus în dificultate. Pentru cei care-au văzut filmele lui Michael Moore, această pendulare a autorului, din spatele aparatului de filmat, în faţa lui, această asumare făţişă a punctului de vedere nu va apărea ca o noutate. Dar, în acelaşi timp, aceştia din urmă vor comite o gravă eroare dacă vor ceda tentaţiei de-a pune un semn de egalitate între Blestemul ariciului şi - să zicem - Roger and me, pentru că, în măsura în care Michael Moore (uşor arogant, uşor narcisist, uşor manipulator!) se pune pe sine în imagine pentru a se pune mai abitir în valoare, Dumitru Budrala o face pentru că exigenţa documentaristului i-o impune... obsesia restituirii nealterate a documentului în care şi autorul-interlocutor se află prins.
A.J.: Şi atunci cum rămîne cu rolul educativ, de informare al filmului documentar?
C.P.: Eu pun sub semnul întrebării această "capacitate" a filmului documentar de a informa fără a deforma. Aşa ceva nu există. Şi, apoi, cam prea de multe ori spectatorul se raportează la informaţia cuprinsă în filmul documentar ca la un adevăr absolut. Nu vreau să spun că pun sub semnul întrebării faptul că filmele documentare au şi această funcţie, şi anume aceea de a ne livra informaţii, dar ar fi nemaipomenit dacă spectatorul ar încerca să privească, să vadă, dincolo de poveste, dincolo de informaţia seacă.
Poate că, de fapt, spectatorul are nevoie nu doar de o alternativă la filmele documentare de televiziune, în mod preponderent informativo-educative, ci şi de o educaţie care să-i permită să distingă documentarul semnat (asumat!) de un autor de cel de tip Discovery. Adică - dacă-mi este permisă această piruetă demnă de un cronicar de fotbal - nu doar ceea ce vede camera contează, ci, în primul rînd, felul în care aceasta vede ceea ce vede.
A.J.: Cum este, din această perspectivă, Blestemul ariciului?
C.P.: Eu sînt foarte ataşat de documentarul direct, aşa cum este filmul lui Budrala. Apreciez documentarul făcut din poziţia celui care nu ştie şi vrea să afle, şi detest atitudinea documentaristului care ştie care este adevărul şi vrea să-mi explice mie, spectator, care este acest adevăr şi unde e buba... Altfel spus, dacă autorul de film de ficţiune s-a născut demiurg, documentaristul s-a născut profet. Horror!... Eu vreau să fiu alături de autor în această cercetare a lucrurilor şi vreau să aflu împreună cu el şi să mă dumiresc împreună cu el de cele două, trei lucruri inutile... Blestemul ariciului este filmul unui drum parcurs de documentaristul care se întreabă folosindu-se de curiozitatea copilului şi de cea a etnologului.
A.J.: Personajele par să nu fie deloc deranjate de prezenţa camerei, care îi urmăreşte în permanenţă. Ţine asta de măiestria celui care filmează, este doar o chestiune de tehnică de filmare?
C.P.: Dacă vrei să faci documentar direct, trebuie să filmezi foarte mult, enorm, pînă cînd cei filmaţi nu mai sînt deranjaţi de prezenţa aparatului de filmat. Dacă tu, ca autor, ţii la autenticitatea restituirii, trebuie să te abţii de la a dirija în vreun fel în timp ce filmezi, şi atunci trebuie să compensezi cumva. Cum? Stînd acolo şi filmînd foarte mult. De fapt, tu te duci ca la un fel de vînătoare, te duci să vînezi realitatea, viaţa, şi trebuie să stai foarte mult timp la pîndă. Pentru că vorbim de cinema direct, este clar că nu vorbim despre mise-en-scène, şi în acest caz evenimentele care urmează să se deruleze sub lentila aparatului tău de filmat nu vor mai fi controlate aşa cum se întîmplă în cazul filmului de ficţiune. Odată ajuns la masa de montaj, începi să alegi pentru a povesti ceea ce crezi tu că ai trăit, obsedat de spectrul manipulării, al minciunii, alterării, al falsificării documentului...
A.J.: De ce a luat atît de multe premii acest film?
C.P.: Chit că mă repet, mă voi repeta: nu cred că premiile sînt importante, ci filmele! Iar filmele lui Budrala sînt importante pentru că - îndrăznesc s-o spun - ne arată cum un documentarist se uită cu dragoste la oameni, la semenii noştri, în încercarea de-a le desluşi destinul.
Şi ar mai fi ceva: după părerea mea, valoarea documentarului stă în grija cu care este restituit documentul... în asumarea punctului de vedere... în asumarea imperfecţiunii restituirii, aflată, în germene, în intenţia însăşi de a înregistra realitatea.