| Motto:"Suntem neliniştite din cauza vaginelor" |
Vagin! Ce cuvînt vulgar, lipsit de eleganţă şi pudoare... Femeile între ele se feresc să-l rostească, e un subiect de "subsol", expediat, ţinut ascuns, ceva despre care nu se cade să vorbim, prea intim, prea personal. În fond e problema fiecăreia, s-o rezolve cum o putea! Educaţia pudibondă a unor generaţii de femei n-a făcut decît să oculteze problema, iar din revoluţia sexuală a anilor '60 n-a ajuns în România decît un palid ecou. Nici în ultimii zece ani nu s-a produs în mod real o schimbare de mentalitate. Continuă să fie scandalos să discuţi despre vagin, mai ales într-o sală de teatru, în prezenţa atîtor bărbaţi şi femei!
Cu siguranţă veţi spune că e iar vorba de artişti dezaxaţi, maniaci sexual, preocupaţi exclusiv de sex şi violenţă, de parcă lumea n-ar mai avea alte probleme. Am să vă contrazic însă cu datele psihanalizei lui Freud, care a dovedit că un individ care refuză să-şi recunoască problemele e sortit nevrozei. E un adevăr valabil de la individ la grup şi probat clinic de inşi sau colectivităţi. Aceeaşi lege, unică, primordială, cere imperios individului să privească la faptele şi sentimentele sale. O analiză (nu neapărat psih-) e panaceul la îndemînă. Teatrul l-a exersat intuind valoarea terapeutică a catharsisului. Psihodrama şi teatrul psihologic l-au consacrat.
Cu piesa lui Eve Ensler Monoloagele vaginului ne aventurăm pe terenul minat de prejudecăţi al feminităţii comentate din perspectiva sexualităţii. Zecile de interviuri luate unor femei de toate vîrstele, de toate condiţiile, constituie materia primă a piesei, distilată ulterior într-un material dramatic nu lipsit de poezie, umor sau chiar tragism. De-a lungul anilor textul lui Eve Ensler suportă ajustări, aduceri la zi. E un spectacol manifest în spiritul său originar, un strigăt de eliberare din lesa fals civilizatoare, sau mai grav, a conformării la cutume umilitoare. O privire lucidă spre feminitatea profundă, spre instinctul pur, netrucat de clişee, nediluat de obsesia americană a lui politically correct. "Suntem neliniştite din cauza vaginelor" spune în piesă un personaj. Această nelinişte, alta pentru fiecare vîrstă a femeii, ne obligă să privim cu sinceritate în interior, să ne întrebăm asupra identităţii noastre sexuale. Care dintre noi nu a simţit măcar o dată această nelinişte transmisă pe linia instinctului, mai puternic decît norma educaţiei? Trezirea instinctului adolescentin, accidente sentimentale care au dus la pierderea sau la descoperirea identităţii sexuale, violenţa în familie, abuzul, naşterea ca experienţă totală a feminităţii împlinite, sunt etape nu neapărat obligatorii, traversate de orice femeie. Cauza "neliniştii", alta pentru fiecare caz particular, este surprinsă şi comentată în nota unui aparent reportaj jurnalistic, cu rădăcini în social şi politic. Condiţia femeii afgane, violul ca armă politică în Bosnia, depăşesc graniţa condiţiei individuale, pun problema feminităţii în termenii libertăţii umane.
Alina Nelega a tradus şi a montat piesa cu gîndul la publicul românesc, atentă la subtilitatea limbii române care permite fără să violenteze în vreun fel sensibilitatea spectatorului nu doar metafora poetică ci şi expresia frustă, cărnoasă. În spectacol se spun lucruri incomode fără a ceda vulgarităţii. Regia punctează discret tipologiile, creează legături fireşti între scene, mizează pe compoziţia actoricească, decupează poezia şi dramaticitatea textului. Monica Ristea-Horga, Elena Purea şi Roxana Marian schimbă cu eleganţă măştile, trec cu dezinvoltură şi farmec prin destinele personajelor, într-un joc al apropierii şi distanţării dictat de stilul piesei. Scenografia Alinei Herescu foloseşte semne ale feminităţii: pantoful-canapea cu trimiteri masculin-agresive, fotoliul-caliciu de floare, marcă iconică a sexului feminin. Recuzita succintă, violoncelul trup feminin (via Man Ray), voalul, tamburina sau oglinda încifrează sensuri secunde, susţin jocul personajelor. Spectacolul ne apropie de universul feminin dintr-o direcţie pe care educaţia pudibondă a generaţii de femei au refuzat-o. Fără a cădea în feminism, spectacolul este o invitaţie adresată deopotrivă femeilor şi bărbaţilor de a înlătura vălul de pe acest secret atît de bine păzit.
Nedeclarat, spectacolul e un instrument indirect de măsură a reacţiei spectatorilor, a asimilării cuceririlor revoluţiei sexuale pe pămînt românesc. La Constanţa s-a fluierat, la Cluj o sală în majoritate femei, nu a ştiut cum să reacţioneze la început, pentru a găsi pînă la final tonalitatea firească a rîsului sănătos, dezinhibat, alternat cu tandreţea înţelegerii şi fraternităţii. La Tîrgu-Mureş spaţiul de la Underground are deja un public constant, pregătit de spectacolele anterioare produse aici, iar Bucureştiul a marşat fără rezerve. Revoluţia sexuală nu înseamnă doar pagina de horoscop erotic şi harta zonelor fierbinţi din revistele pentru femei sau accesul la telefonul fierbinte, ci mai ales onestitatea de a privi în oglindă la nevoile trupului şi sufletului, puterea de a recunoaşte că ele îţi aparţin, că asta eşti tu, cea în sfîrşit regăsită.