Se întîmplă uneori ca o evoluţie liniară, previzibilă să fie, la un moment dat, fracturată în mod inexplicabil şi transformată într-o evoluţie haotică, nedeterministă, de nestăpînit. Situaţia, tipică în teoria sistemelor dinamice, e binecunoscută de matematicieni şi fizicieni. Nu întîmplător, teoria care se ocupă (şi) cu asemenea fenomene a căpătat numele de "teoria catastrofelor". Scenariul Furie (am văzut numai versiunea engleză, Anger), al lui Eugène Ionesco, e, parcă, ilustrarea literară a unei catastrofe matematice. Cîteva familii dintr-un calm orăşel provincial evoluează paralel, dar pe aceleaşi coordonate, făcînd aceleaşi gesturi benigne, expresie ale aceloraşi bune, pioase gînduri. Toate sînt anulate brusc de un eveniment aparent nesemnificativ (o muscă în farfuria cu supă) care face să se aleagă praful din toată pacea duminicală: soţii se iau la bătaie cu soţiile cărora tocmai le dăruiseră flori şi bomboane, cearta inflamează toate minţile, explozia de mînie devine atotstăpînitoare, haosul e de neoprit, lumea se sfîrşeşte.
Scenariul lui Ionesco nu lasă nici o speranţă: lumea chiar se sfîrşeşte, momentul e anunţat la televiziune, ultima imagine e cea a unei ciuperci atomice. Surprinzător, poate, judecînd după spectacolele lui de pînă acum, Alexander Hausvater preferă un final mai optimist. Soluţia lui este combinarea scenariului de mai sus cu fragmente din Pietonul aerului. Scriitorul Bérenger, mutat şi el cu tot cu familie în liniştitul orăşel de provincie, se află la rîndul lui într-un moment de cumpănă, nu mai scrie, nu mai are (de) ce. Salvarea din drama sa personală este zborul, spiritualizarea, desprinderea de contingent la care, presimţind catastrofa generală, încearcă să-i convertească pe toţi locuitorii. Cu toate că puţini sînt cei aleşi, finalul rămîne tonic: salvarea e posibilă.
Pariul lui Hausvater este destul de riscat. Mixajul celor două texte mi se pare destul de superficial motivat, nu foarte susţinut la nivelul semnificaţiilor: problema lui Bérenger este strict individuală, cea a comunităţii e de cu totul altă natură (socială, politică, la asta trimit desele referiri la război, mitraliera care încheie apocalipsa finală). Soluţia lui Bérenger, la nivel spiritual, e, de asemenea, individuală, nu poate fi aplicată masei. Şi totuşi, după apocalipsă, deşi nu au vrut să zboare, n-au crezut, toţi locuitorii sînt purificaţi (o scenă de mare frumuseţe) şi aduşi, în scena finală, cam kitsch (nu m-a convins acest final), în „circul lui Bérenger" unde fraternizează cu toţii.
În schimb, la nivel formal, al esteticii spectacolului, pariul îmi pare pe deplin cîştigat. Pentru a contrasta mai bine libertatea de spirit a lui Bérenger cu îngustimea vieţii celorlalţi, oraşul lui Hausvater devine aproape o puşcărie în care locuitorii, cu numere imprimate pe spate, se mişcă mecanic şi merg pe trasee fixe. Ambiţia regizorului a fost să înfăţişeze existenţele înseriate în simultaneitatea lor, lucru aproape imposibil, fie filmic sau scenic. Aici văd eu miza acestui spectacol şi principala sa împlinire. Soluţia lui Hausvater a fost delimitarea a mai multe spaţii de joc uşor înălţate (casele celor patru familii exponenţiale, cafeneaua, biserica, şcoala) legate printr-un sistem de „trotuare" care trec şi prin centrul oraşului unde evoluează, cu precădere, familia Bérenger. Spectacolul, ca un puzzle, e compus din scene scurte, desfăşurate pe rînd, uneori într-o succesiune extrem de rapidă, în fiecare spaţiu. Unele scene sînt gîndite ca tablouri vivante, altele ca secvenţe de film mut cu mişcare sacadată, pe muzică de circ. Simultaneitatea e redată prin repetarea aproape aidoma, într-o viteză uneori uimitoare, a unor replici de către fiecare membru al comunităţii. Dar cum unele spaţii de joc sînt cam în spatele unora dintre laturile pătratului în care e dispus publicul, sînt scene care, din păcate, nu sînt văzute de toată lumea[1]. În plus, unele scene sînt jucate (nu vorbite) simultan, spectatorului fiindu-i chiar imposibil să prindă totul. Acestui decupaj al textului şi organizării materialului scenic li se adaugă muzica lui Mircea Kiraly (perfect adaptată situaţiilor şi mai puţin agresivă decît de obicei) şi lumina foarte bine echilibrată a lui Lucian Moga care, împreună, sporesc dinamismul spectacolului. Singurii care evoluează oarecum separat, în lumea lor, sînt membrii familiei Bérenger. Şi lumina care-i înconjoară pe scriitor şi pe fiica lui, şi costumele potenţează neparticiparea, privirea din exterior, salvarea, în ultimă instanţă. Puntea de legătură cu lumea este doar soţia lui Bérenger, copleşită de tragedia pierderii tatălui în război, fiinţă mai pămînteană care nu ştie/poate să se bucure şi nu crede în posibilitatea zborului.
Spectacolul acesta, cu miză enormă pusă nu pe text, ci pe mişcare, plastică şi imagine, este unul tipic de trupă. E nevoie de actori antrenaţi, cu calităţi deosebite. Şi care, în plus, să aibă acea doză de modestie şi umilinţă artistică fără de care lucrul în echipă este imposibil. Dacă intenţia regizorală este, în toate momentele, evidentă, omogenitatea, sincronizarea trupei (în ciuda travaliului enorm, vizibil al Angelei Şuiu) lasă uneori de dorit. Dintre fete Ie-aş menţiona pe Carmen Stimeriu, Valentina Popa şi Cristina Şerbu care se mişcă foarte bine şi ştiu alterna stările, pot schimba rapid expresia corporală şi îşi susţin foarte bine micile momente solistice. Băieţii (Viorel Păunescu, Mihai Calotă, Cătălin Paraschiv, Marius Manole, Ion Bechet) sînt toţi foarte buni. Mi-au plăcut mai ales Marius Manole, excelent coregraf şi plin de o energie cu care îi susţine de multe ori şi pe ceilalţi şi Ion Bechet, foarte expresiv în rolul său mut de nebun speriat, derutat al oraşului. O prestaţie aparte are Viorel Păunescu, actor serios şi bun profesionist, parcă mai bun cu fiecare spectacol în care îl văd şi care aici joacă şi în trupă, dar are şi pasaje „solo" (jurnalist, primar) de care se achită foarte bine. Mobilă, expresivă, ca întotdeauna, trecînd uşor de la şăgălnicie zburdalnică la seriozitate gravă, dar aici dozîndu-şi mai bine ca alte dăţi mijloacele, este Silvia Codreanu în rolul fiicei-clown. Un rol foarte bun mi se pare că face Gabriela Butuc în Joséphine Bérenger: figura şi tot corpul ei exprimă chin, derută, secătuire, mai ales în scenele cînd încearcă disperată să imite mişcările de zbor ale soţului şi fiicei. Vedetă a spectacolului, cu cele mai lungi pasaje de text, Marius Bodochi îşi dă şi de această dată măsura. Vocea îi e permanent stăpînită, echilibrată, în contrast cu acutele partenerilor, iar momentele în care mimează zborul, cu tot corpul, aproape nemişcat, emanînd energie şi mîinile dansînd deasupra capului, sînt de o mare frumuseţe plastică.
Un spectacol în care gîndirea regizorală – cu care poţi fi, sau nu, de acord - este foarte limpede şi bine tradusă de scenografie, muzică, lumini. Un spectacol care, într-un ritm foarte susţinut, ajunge la momente de mare tensiune dar şi la scene de mare puritate, un spectacol bine servit, în general, de actori. Un spectacol care anunţă, poate, o etapă mai luminoasă în creaţia lui Hausvater.
Pietonul şi Furia, la Theatrum Mundi. După piesa Pietonul aerului şi scenariul Furia de Eugène Ionesco. Adaptare şi versiune scenică de Alexandru Hausvater. Traducere de Horia Gârbea. Regia: Alexandru Hausvater. Scenografia: Viorica Petrovici. Muzica: Mircea Kiraly. Light designer: Lucian Moga. Asistenţă de regie: Irina Bârlădeanu. Pregătire fizică şi tango: Angela Şuiu. În distribuţie: Marius Bodochi, Gabriela Butuc, Silvia Codreanu, Carmen Stimeriu, Viorel Păunescu, Dana Pocea, Mihai Calotă, Valentina Popa, Cătălin Paraschiv, Cristina Şerbu, Marius Manole, Ion Bechet.