Despre comunitate, teatru şi renaturalizare - TAMper2 2007

Se numeşte TAMper2 şi e o întîlnire. Sau confruntare în secuime. Acel ţinut ciudat, pierdut în România, unde trăieşti permanent impresia unei ţări străine. O lume în care se strîng cartofii şi se face teatru în două limbi. De altfel, întîlnirea TAMper2 e cam singura de acest gen din Ro: cu un concept clar delimitat - doi creatori de / din teatru, din culturi, limbi şi comunităţi diferite se pun faţă în faţă pentru construcţia unei culturi teatrale -, ea se re-descoperă ca o platformă de dialog pentru un spaţiu multietnic.

În acelaşi timp, dincolo de proiectul politic al TAMper2 (adică încercarea de a redefini un polis pornind de la teatru, o dovadă că pluralismul zonei poate deveni multiculturalism), întîlnirea a debutat în forţă: au fost invitaţi doi regizori-fenomen în teatrul contemporan: Árpád Schilling şi Radu Afrim.


A te amesteca în ceilalţi

TAMper2 are loc la Sfîntu Gheorghe, în spaţiul care conţine două teatre şi o singură scenă. Între 24 şi 27 septembrie 2007, pe scenă au urcat două zone estetice aparent diferite: trei spectacole de Radu Afrim, două de Árpád Schilling, maghiari şi români. S-a jucat cu spectatorii pe scenă, ceea ce deja reduce diferenţa estetică între cei doi regizori. S-a jucat în două limbi diferite (română şi maghiară), dar aşa cum observa o actriţă, nu era nevoie de traducere. Ce era de priceput se pricepea dincolo de limbă, direct la limbaj, la forţa prin care emoţia comunica universal.

Zona TAMper2 e plină de paradoxuri. Primul dintre ele: cum a reuşit o echipă de actori care nu depăşesc 35 de ani (condusă de Florin Vidamski, director de numai două luni al Teatrului "Andrei Mureşanu") să facă posibil într-un timp atît de scurt acest proiect unic? Pentru că nu au încercat să mai bifeze încă un eveniment, ci să întrebe direct: noi unde ne poziţionăm în raport cu alte fenomene puternice din teatrul contemporan? Nu e vorba de şoc cultural, ci de impactul pe care deschiderea totală îl are asupra zonelor în care toţi sînt minoritari. Maghiarii în raport cu populaţia totală, românii în raport cu maghiarii din Secuime. Teatrul e limbaj universal, un truism. Paradoxul este că din acest truism se poate detecta noul trend în zonele marginale. De altfel, reprezentaţiile celor doi regizori tocmai despre asta vorbesc: lumile ex-centrice, care nu mai intră în ideologiile dominante. Formele pe care le reconstruiesc sînt forme de interogaţie, de deconstrucţie a actului teatral, de la jocul actorului la întreaga viziune a unui regizor.

TAMper2 nu e un proiect definitiv, dar, paradoxal, a ieşit spectaculos. El nu ţine de o instituţie, de o administraţie, de reguli obosite şi haotice. El este în continuă construcţie, dar evită haosul, propunînd conceptul clar al întîlnirii şi dialogului pornind de la doi poli de interes, nu două centre de putere. Doi regizori duri, aproape tirani, care au un singur scop: democratizarea teatrului prin deteatralizare. O renaturalizare a unei arte despărţite prea mult timp, în cele două ţări foste comuniste, de scopul ei ultim: colaborarea cu publicul. Afrim şi Schilling regenerează un canal de comunicare socială, nu acumulează o arhivă de personaje şi situaţii pentru un muzeu prăfuit al teatrului. Memorie activă, nu artă conservativă.


A umbla la ceea ce ne este comun

În toate aceste zile, cuvîntul de ordine a fost comunitatea. Încă difuz, încă uşor, conceptul "punerii la comun" a experienţei de fapt se legitimează în cel al întîlnirii, şi în timp va deveni o acţiune veritabilă de colaborare a esteticilor.

Prima zi a redescoperit forţa unui spectacol premiat de Uniter, Plastilina. În regia lui Radu Afrim, Plastilina jucată (de două ori în aceeaşi zi!) de trupa Teatrului Toma Caragiu (Ploieşti) nu se întinde aiurea pe scenă, ci îngroaşă frica noastră cea de toate zilele, frica excluderii şi a raptului. Cineva zicea că s-a simţit în comunitatea excluşilor din Plastilina, iar nu la teatru. A doua zi a fost vremea companiei Krétakör ("Cercul de cretă"), condusă de Árpád Schilling, să propună un Pescăruş cehovian absolut dement în naturaleţea lui. Jucat pe aproximativ 2 metri pătraţi, un spectacol de o inteligenţă criminală şi de o exactitate a imersiunii în forma de viaţă, zisă şi joc de limbaj, incredibilă. Un spectacol în care nici un actor nu a fost mai puţin decît perfect. Tehnica acestei perfecţiuni: "Într-un final nu ne-am mai ocupat de spaţiul de joc, ci de noi înşine", declara Schilling.

A urmat, miercuri, hamlet.ws, al celor de la Krétakör. Apoi, joi, trupa de la Odeon a revenit cu un al doilea premiu Uniter, Joi.megaJoy. Întîlnirea s-a încheiat cu un remix al unui spectacol de tinereţe al lui Radu Afrim, Alge. Bernarda's House Remix, cu trupa de actori de la Sf. Gheorghe.

TAMper2 începe deja, după prima ediţie, să ofere identitate comunităţii în care a fost construit. Prima sa ediţie a fost una de test, una care a cerut participanţilor, prin colocviile şi dezbaterile realizate, dar mai ales prin întîlnirile-discuţie din fiecare seară de după piese, să propună noi dimensiuni acestui model al dialogului şi readecvării. Aşa cum observa şi regizorul David Esrig, de la TAMper2 se cer generozitate şi consecvenţă estetică. Pe care tînăra echipă deja le-a oferit şi cu ele va reuşi să crească prima întîlnire teatrală de direcţie din România.

Radu Afrim despre Pescăruşul lui Árpád Schilling: "E prima dată cînd Pescăruşul mă emoţionează la extrem".
Árpád Schilling despre Pescăruşul: "Scopul meu e ca regizorul să dispară din piesa asta".