Ochi în ochi la TAMper2 2007

Radu Afrim şi Árpád Schilling sînt regizori-lumi. Recognoscibile, reversibile, rotunde. A-i pune într-un context de comunitate artistică, aşa cum a reuşit să facă anul acesta TAMper2, în perioada 24-27 septembrie 2007, înseamnă a le rula pe verticală şi pe orizontală obsesiile stilistice, căutările, afinităţile şi link-urile pe care fiecare le asociază teatrului.

Schilling e un regizor cu mintea brici. Un creator care vitalizează fluid şi frust organisme textuale clasice, cu care orice spectator contemporan rezonează, pentru că regizorul maghiar ştie cum să extragă din ele exact conţinutul autentic uman.

În 1995 a înfiinţat compania Krétakör / Cercul de cretă, invitată la cele mai importante festivaluri din lume. Metoda de lucru a lui Schilling presupune o perioadă de cantonament artistic, în care regizorul se retrage împreună cu actorii şi lucrează intens pe text. Schilling dă teatrului garda teatralizării jos şi propune o reflecţie asupra convenţiilor deconstruite pe parcurs ce sînt instalate. Gîndirea lui Schilling e atît de clar articulată încît, în spatele fiecărei replici, e o acţiune pe care o vezi direcţionată cu o precizie de punct ochit, punct lovit. Schilling ţinteşte în interiorul deconvenţionalizării şi umanizează teatrul expus, arătat, declamat, teatrul care strigă şi dă din mîini.

Pescăruşul e montarea castrării viselor, a burduşirii iluziilor cu absurd. Actorii pun la bătaie toată neputinţa în care-şi bălăcesc speranţele. Ridicolul devine miza consistentă a concepţiei regizorale. Un ridicol care funcţionează ca supapă perfectă pentru sublimarea dorinţelor unor rataţi de multe ori ignoranţi şi ipocriţi. Schilling aduce lumea din sala-scenă în pragul deriziunii maxime şi face mişto de încercările disperate ale fiecăruia de a conta pentru cei din jur.

Teatrul nou în care crede Treplev e un fîs cu fum, visul Ninei de a deveni actriţă frizează delirul, prejudecăţile sînt construcţii fictive găunoase, nimic nu are valoarea şi autoritatea de care pare doar că face abuz. Lumea lui Schilling e o insulă fragilă care-şi numără secundele pînă la declicul scufundării.

În Pescăruşul, actorii respiră lîngă spectatori. Se scarpină şi se joacă cu fermoarul în timp ce se căznesc să nu plîngă. Îşi înghit disperarea cu sughiţuri care explodează în hohote de rîs. Alunecă în patetisme şi se trezesc brusc, după ce situaţiile penibile în care ajung le dau cîteva palme. Dansează halucinant - contorsionările Maşei sînt ultimele zvîcniri de viaţă - pe muzica unei iubiri eşuate în resemnare. Îşi spun textul presăraţi printre spectatorii transformaţi în acţionari direcţi ai unui scenariu developat sub ochii lor. Asocierea celor mai bulversante contraste e fără fisură.

Contrapunctul naşte teatrul lui Schilling, a cărui autenticitate vine din situarea între empatia dată de mimesis şi convenţia pură în cadrele căreia se joacă un spectacol. Schilling face teatru din filtrarea teatrului, din coborîrea lui într-un spaţiu strîmt, în care nişte oameni vin şi spun o poveste cu dublă apartenenţă. E, pe de o parte, povestea circumscrisă unui context dat şi, pe de de altă parte, povestea care-şi circumscrie noul context dat, care tractează pe loc privirea spectatorilor. E povestea apropriată cu un marcaj de distanţare obiectivă absolut firesc, şi dată mai departe.

Exact aşa cum spectacolul este repetiţia unei reprezentări unice care se umanizează de fiecare dată altfel. Aici şi acum înseamnă, de fapt, producere continuă, niciodată la fel, a spectatorului în raport cu ce vede. Tocmai de-asta accentul cade, în viziunea lui Schilling, pe spectator, pe cel care ajunge să fie reprezentat de ceea ce percepe. Autoritatea scenei e dejucată abil. Actorii sînt oameni ca tine, sînt oamenii de lîngă tine. Teatrul e acţiunea de a te gîndi la privirea celui care te priveşte.

Schilling te repoziţionează critic faţă de greutatea pe care o dai unui text şi îţi decongestionează receptarea.


Hamlet "iese în stradă"

Hamlet-ul lui e un performance-lamă de cuţit, un show al fentării morţii şi al jupuirii convenţiilor. Un tip în hanorac e pus într-un context de criză: acţiunea de a omorî. Şi înţelegi de ce, venit din biblioteci, apăsat de intelectualisme, devine hip-hopper, băiat de cartier, în momentul în care îşi dă seama că trebuie să facă ceva. Hamlet "iese în stradă", iese în dezordinea care-i sfidează toate regulile.

Replicile sînt acţiuni încărcate de o tensiune atît de violentă, încît simţi cum toate personajele, jucate doar de 3 actori, se depun în tine şi te ţin sub foc continuu. Dintr-o piesă care mizează atît de mult pe intervenţiile teatralităţii, Schilling face un performance hip-hop frontal şi fără fiţe dubitative. Regizorul spală gîndirea de filosofiile ei şi merge pe sincronizarea perfectă gînd-acţiune.

Schilling pune în prim plan hibridizarea identităţii. Devine atît de puţin important cine ce este, încît singurul lucru care ajunge să conteze e relaţia cu planurile de acţiune, în care personajele plonjează ca în nişte cutii de rezonanţă. Mintea e feliată în bucăţi, o minte-link care se autoincomodează şi care îşi testează limitele raţionalizării şi ale schizoidiei.

Ce face Schilling nu e teatru, nu e reproducerea unui text mai mult sau mai puţin ştiut. E reprezentarea cerebrală şi afectivă a unui conţinut dramatic care devine al tuturor spectatorilor, fiind, în acelaşi timp, profund personal legat de cei care îl fac.

Schilling creează o anatomie a spectatorului inclus, pe care nu-l scapă nici o secundă din ochi. Singura modalitate de a ţine viu un spectator e de a-i descentraliza uman şi deci sensibilizant privirea, de a-l tracta în interioarele unei poveşti.