O poveste plată - Mon meilleur ami

Patrice Leconte este un cineast muncitor, care a făcut până acum vreo 30 de filme. Nu e un cineast original, preia mult de la cei din jur, cel mai probabil inconştient. Dar e un bun meşteşugar, de aceea place multora. De pildă, Confidences trop intimes a intrat în 2004 în Competiţia Oficială a Festivalului de la Berlin, deşi atracţia dintre o femeie misterioasă şi un financial adviser confundat (sau nu) de ea cu un terapeut provoca o maree de thriller erotic destul de căutat şi de nesincer, desfăşurat în siajul unui François Ozon. Alte filme ale lui Patrice Leconte frizează kitsch-ul şi sunt lesne pasabile, cum e melodrama La veuve de Saint-Pierre sau Rue des plaisir (care au rulat şi la noi). Cred că cineastului îi lipseşte nu doar un stil personal, dar şi profunzimea. Printre cele mai reuşite filme ale sale rămâne însă La fille sur le pont (văzut şi la noi), în care Leconte opera cu magicul asemeni unui iluzionist care are arta în sânge. Nu avea scăpări, nu se vedea manşeta albă. La Fille sur le pont era frumos nu doar pe dinafară.

Cel mai recent film al lui Patrice Leconte este Mon meilleur ami / Cel mai bun prieten, o poveste despre prietenie în care l-a cooptat din nou pe Daniel Auteuil. Ce-i drept, rolul negustorului de artă care e înconjurat de cunoştinţe dar de nici un prieten pentru că e ermetizat şi nu ştie comunica i se potriveşte perfect lui Auteuil. Însă povestea e teribil de plată încât să îţi dai seama după un sfert de oră că nu trebuie să te aştepţi la mare lucru. Un vas grecesc, receptacul de lacrimi, plus secvenţa de deschidere a filmului în care Auteuil, alias François Coste, asistă alături de alte şase persoane la o slujbă de înmormântare te-ar putea trimite spre un posibil scenariu al unui film delicat, dar dur şi cu intarsii mitologice, despre singurătatea modernă. Aşa ceva nu se întâmplă căci scenaristul preferă un schepsis facil, adică pariul pe care Coste îl face cu partenera sa de afaceri. Dacă va demonstra în zece zile că are un "cel mai bun prieten" va câştiga vasul grec. Acest truc de comedie romantică americană acoperă aproape întreg filmul, iar şoferul de taxi (Dany Boon), pasionat de concursurile de cultură generală de la televizor şi picat ca musca în lapte în pariul murdar al lui Coste va avea datoria (dramaturgică) de a-i da eroului lecţia necesară.

Scenariul pare puţin preocupat şi de conturarea unor personaje umane complexe. Stau şi mă întreb ce femeie ar fi atât de supusă şi răbdătoare, fie că e iubită, fie fiică, alături de un monstru cum e Coste? Sau cât de monstruos să fii în calitate de Coste lipsit de prieteni, ce orori ai fi putut să faci încât toţi cei de care încerci să te apropii, inclusiv foşti colegi de şcoală, să te repeadă cu tot felul de chestii dure? Unilateralitatea eroilor nu pare să fie un impediment pentru povestea ce culminează la final cu un concurs "Vrei să fii milionar" la care, inevitabil, şoferul de taxi, jignit, ajuns în pragul milionului de euro va trebui să-şi calce pe inimă să-l sune pe Coste în calitate de prieten. Nici nu spun mai multe. Mon meilleur ami pare un film făcut din resturi, pe genunchi, fără idei şi fără entuziasm.