Mon meilleur ami, o temă pe care nu se pariază

"Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!".

Citatul din Micul Prinţ nu este cel din film, recunosc că am trişat. Dar, în căutarea cuvintelor potrivite, am regăsit cartea pe raftul de sus al bibliotecii, acolo unde praful se aşază nestingherit, departe de pămătuful săptămânal. Fără praf este însă cea de pe raftul aflat la nivelul ochilor: Cum să-ţi faci prieteni. Nici o carte nu te învaţă să-ţi faci prieteni, nici un curs ţinut de un scriitor la fel de singur precum cursanţii lui. Prietenia nu e un lucru pe care să-l poţi învăţa, trebuie să te îmblânzeşti şi să îmblânzeşti, precum în Micul Prinţ. Iar filmul regizat de Patrice Leconte, Mon meilleur ami - Cel mai bun prieten al meu - tocmai despre asta vorbeşte, cu o duioşie fără pic de patetism: despre îmblânzirea celuilalt, care va deveni fără seamăn în lume.

Un film care porneşte de la un pariu făcut pe un subiect pe care nu ai voie să pariezi: prietenia. François (Daniel Auteuil), negustorul de artă care trebuie să-şi găsească în zece zile un prieten - "mais j'en ai plein!" exclamă el mirat - va porni în căutarea aşa-zişilor prieteni trecuţi pe o listă, listă pe care o va uita într-un taxi, fiind astfel într-o mare încurcătură, căci fără ea nu-şi poate aminti numele prietenilor. Umilit sau adus cu picioarele pe pământ, va încerca apoi să ia lecţii de la taximetristul Bruno (Dany Boon) care, fără să facă nici un efort, aplică regula celor trei S: Sympathique, Souriant, Sincère. Eşecurile lui din parc sau din magazin ne fac să zâmbim, dar lecţia e acolo, vizibilă: nu poţi avea prieteni dacă nu eşti altruist, nu-i poţi cumpăra cu bani grei.

Pariul, pentru acest om care nu ascultă nimic din ce se vorbeşte în juru-i şi nu e interesat decât de obiecte, trebuie câştigat prin demonstrare, o demonstrare copilărească şi demnă de milă totodată, numai că prietenia nu se demonstrează pe scenă, cu martori. Prietenia înseamnă să ai pe cine trezi la 3 noaptea ca să-ţi vină în ajutor, înseamnă să îţi asumi un risc pentru celălalt, dar nu cu lumina aprinsă, sub reflectoare, aşa cum a făcut François, arătând, de fapt, cât este de singur.

Mon meilleur ami este, dincolo de mesajul lui direct - prietenia - un film despre singurătatea omului de azi şi despre înstrăinare, despre surzenia noastră, a tuturor. Despre incapacitatea de a mai aprecia gesturile simple, de a mai fi atent la cei din jur. Un film care nu excelează prin scene deosebite, dar tocmai cotidianul acesta te captivează, pentru că-l recunoşti. Pentru că e cotidianul tău şi ţi-ai pus Micul Prinţ sus, pe raft, acolo unde numai praful mai ajunge, în timp ce pe noptieră, drept carte de căpătâi, ţi-ai luat un curs arid despre cum să-ţi faci prieteni.

În sunetele muzicii compuse de Xavier Demerliac, muzică gen fanfară, care acompaniază perfect scenele filmului, dar pe care, datorită tonalităţilor balcanice, ai atribui-o mai degrabă filmelor lui Kusturica decât alor lui Leconte, te cauţi în buzunar după lista ta de prieteni. Şi nu ştiu de ce dar pot paria că-ţi va fi greu să treci fie şi un nume pe ea...