A trebuit să treacă circa o jumătate de secol, pentru ca viziunile fantastice ale lui John Ronald Reuel Tolkien (1892-1973), schiţate în The Hobbit (1937) şi dezvoltate spectaculos în Lord of the Rings (1954-55), să irumpă intempestiv în conştiinţa lumii întregi (dacă facem abstracţie de tentativa lăudabilă, dar fără răsunet, a lui Ralph Bakshi, din 1978), prin megaproducţia trilogistică a lui Peter Jackson, de la începuturile acestui mileniu. Nu atât intervalul de viaţă al autorului, cât mai ales această acoladă temporală, s-a suprapus în mare parte cu fenomenul reconsiderării basmului cult, care timp de un secol trecuse în subsidiarul literaturii, iar pe ecran nu făcea decât să-şi caute drumul, printre genurile mult mai precis definite ale S.F.-ului şi horror-ului. Deceniile respective au marcat devenirea unor scriitori ca Michael Moorcock şi Piers Anthony, Marion Zimmer Bradley şi J.K. Rowling, ba chiar şi Stephen King sau Peter Straub, care în paralel (sau parţial suprapus) cu horrorismul lor esenţial, au îmbrăţişat plenar, de mai multe ori, sub-genurile proprii fantasticului, inclusiv basmul propriu-zis (unul dintre cele mai reprezentative exemple fiind Eyes of the Dragon al lui King, un episod de sine stătător din odiseea maleficului Flagg). În această ambianţă şi-a făcut apariţia tânărul scriitor britanic Neil R. Gaiman, de trei ori succesiv laureat al premiului Hugo, pentru American Gods (2002), Coraline (2003) şi A Study in Emerald (2004).
Întrucât Gaiman lucra deja de ani buni în cinematografie, Stardust (un titlu eminamente de fantasy), romanul său scris împreună cu Charles Vess, a ajuns pe ecran aproape instantaneu, în producţia propriului său autor, asociat cu Lorenzo di Bonaventura, Michael Dreyer. Charles Feghali, Matthew Vaugh şi încă cinci producători asociaţi sau executivi. Riscul unui eşec prin implozie era mare, având în vedere atât aspectul semi-închis în sine, "familial" (deci foarte subiectiv), al întreprinderii, cât şi viteza ei de desfăşurare - dar, fără îndoială în bună măsură datorită contribuţiilor dramaturgice ale scenariştilor Jane Goldman şi Matthew Vaughn, ca şi încredinţării regiei acestuia din urmă, miracolul s-a produs (că tot suntem în lumea basmului!): printre atâtea minunăţii şi năstruşnicii câte produc pe bandă rulantă studiourile de filme americane în ultimii zece-douăzeci de ani, de când tehnica efectelor speciale digitalizate a deschis literalmente porţile tuturor posibilităţilor, Stardust se evidenţiază ca un basm cinematografic de o calitate, decenţă şi bun gust impresionante.
Motivele sunt cât se poate de clare: povestea porneşte de la un roman fantastic inteligent, care se adresează în mod sincer şi onest, fără compromisuri, tuturor categoriilor de vârstă, prin abordarea abilă a principalelor ingrediente din reţetarul poveştilor cu vrăjitori şi zâne, printr-o echilibrată perspectivă contemporană. Amplasarea acţiunii undeva într-un generic secol al XIX-lea (cum ar sugera telescopul din prima secvenţă şi majoritatea elementelor de costume şi decoruri) o fac accesibilă mentalităţii moderne, creând totodată şi distanţarea optimă pentru romantismul retro propriu genului. Pornind de aici, scenariul se articulează precis şi flexibil, oferind spectatorilor regalul unei aventuri heroic-fantasy trepidante, structurată riguros şi asezonată cu umor de calitate la tot pasul. Convenţiile mitice şi ludice sunt atât de precis aplicate, încât nimeni nu strâmbă din nas la vederea unei stele căzute pe Pământ care este o frumoasă domniţă (Yvaine - Claire Danes), menită să strălucească (dar numai cât e împlinită în dragoste, căci "o stea cu inima frântă nu poate străluci"), a unei corăbii-zeppelin care pescuieşte fulgere ca să le vândă prin târguri, şi a multor alte asemenea produse ale celei mai debordante imaginaţii de care pot da dovadă Gaiman şi ai lui, ducându-ne adesea cu gândul la viziunile sans frontières ale lui Brussolo. Regia lui Vaughn e exactă ca un ceasornic şi are marele merit de a construi o concepţie cinematografică spectaculoasă fără a fi spectaculară: efectele speciale, neînfrânate aşa cum se cuvine în zilele noastre (mai ales când suntem în plin fairy-tale), nu au nimic gratuit, ostentativ sau kitschos, reuşind să parcurgă cu deplină dezinvoltură distanţele dintre lumi, dimensiuni şi universuri (întru totul lăudabile vertiginoasele salturi prin spaţiu de la început - şi abandonate imediat ce regizorul a simţit că-şi făcuseră datoria). Pe deplin coerent şi verosimil în imposibilitatea sa fantasmagorică, universul conceput de Gaiman şi Vaughn este filmat de acesta din urmă cu o combinaţie perfectă de dibăcie şi haz, făcându-le mereu cu ochiul spectatorilor şi luându-se singur peste picior. Formează o echipă adorabilă cei şapte fraţi care se tot asasinează între ei pentru a moşteni tronul, atingând punctul culminant o dată cu moartea celui din urmă - secvenţa cu păpuşa de tip voodoo aminteşte inevitabil de Ratatouille (sau viceversa), fiind la fel de iscusită şi amuzantă.
Personal, aş plasa pe locul doi echipajul de piraţi al Căpitanului Shakespeare (Robert De Niro, cam manierizat din păcate, având aerul că-şi ţine cele câteva expresii faciale verificate şi confirmate undeva într-un folder de unde le scoate la comandă), cu permanentele sale licenţiozităţi drăgălaşe, urmat de obsesiile cochete ale celor trei vrăjitoare mereu în goană după încă o porţie de tinereţe veşnică: delicioasă ca de obicei, Michelle Pfeiffer, (de o frumuseţe nemuritoare la cei aproape cincizeci de ani ai ei, şi de o urâţenie fermecătoare sub machiajul scorpiei seculare cu vrăjile de întinerire consumate ca bateriile), secondată de Sarah Alexader şi Joanna Scanlan. La capitolul guest stars îi mai regăsim pe Peter O'Toole, în singulara apariţie a regelui muribund, şi pe rafinatul Ian McKellen, ca voce a povestitorului. Charlie Cox se achită onorabil de partitura eroului, compunând tandemuri credibile cu Sienna Miller şi mai ales Claire Danes.
Multe n-ar mai fi de spus, fără a intra în detalii migăloase de interes mai mult profesional. Dar, ca o concluzie, îndrăznesc să presupun că Stardust are mari şanse să prindă inclusiv la o bună parte din publicul care altminteri ar ridica din umeri la adresa basmelor (literare şi cinematografice deopotrivă) - şi dintr-un motiv cât se poate de legitim: pentru că poartă marca profesionalismului şi, înainte de toate, e simţit şi lucrat cu mult har.
19 octombrie, 2007, h. 01:15-02:48
Bucureşti, România