Nu-mi aduc prea bine aminte cum arăta Festivalul Dramaturgiei Româneşti (FDR) pe vremea anterioarei conduceri a Teatrul Naţional din Timişoara, poate din cauză că, înainte de venirea ca directoare a Adei Lupu şi înzestrarea festivalului cu un selecţioner (Cristina Modreanu), FDR, cu tot cu teatrul în sine, era mai mult un muzeu de şuşe adunate la-ntîmplare.
După două ediţii în actuala formulă, Festivalul Dramaturgiei... a căpătat, mai ales, meritul de a fi unul dintre extrem de rarele evenimente de acest soi cu o identitate, un profil distinct şi precis. Destul de mainstream ca "repertoriu" (ar putea părea paradoxal termenul, avînd în vedere că mare parte dintre spectacolele invitate sînt producţii independente şi "tinereşti", dar cine-şi imaginează că nu există mainstream în zona alternativă se amăgeşte cu o utopie - sau distopie), dar e un festival de autor în aceeaşi măsură în care e şi unul de autori, iar a căuta ceea ce constituie, la un anumit moment dat, trendul dominant în materie de dramaturgie nouă (o altă direcţie de explorat ar fi "reconfigurarea clasicilor", dacă teatrul românesc ar fi cu adevărat interesat de aşa ceva, ceea ce nu prea se vede; faptul ar putea funcţiona drept semnal de alarmă pentru un spaţiu cultural care tratează textul de teatru ca fiind de uz unic, nereciclabil, extrem de perisabil într-un timp scurt - asta condamnă la o veşnică reinventare a dramaturgiei, ceva periculos în condiţiile în care un corpus al acesteia abia încearcă să se formeze) nu e un viciu de construcţie festivalieră. Dramaturgie nouă în cel mai acut dintre sensuri: în afara unei "dramatizări" după Visul lui Mircea Cărtărescu (autoare Cătălina Buzoianu), a montării cu Jocul ielelor semnată de Claudiu Goga şi a Ionesco-ului lui Dabija de la Odeon (e dramaturgia lui Ionesco românească sau nu? - e o altă întrebare), secţiunea competitivă a FDR a fost alcătuită din puneri în scenă ale unor piese scrise în ultimii, în termeni largi vorbind, patru ani, multe dintre ele trecute prin "experienţa" dramAcum (şi dacă nu piesele, atunci autorii - singura nouăzecistă fiind Alina Nelega). Ceea ce e reprezentativ pentru prezenţa în repertoriile teatrelor a textelor contemporane: dramaturgia anilor '70-'80 lipseşte aproape cu desăvîrşire, cea a anilor '90 supravieţuieşte la limita (in)vizibilităţii prin deja amintita Alina Nelega, Ştefan Caraman, Radu Macrinici (toţi, însă, cu texte scrise recent), Evangheliştii Alinei Mungiu-Pippidi au fost o excepţie, piesele Savianei Stănescu de dinaintea plecării ei în Statele Unite au dispărut din memoria teatrului... şi exemplele ar putea continua. Scena românească a dramaturgiei e dezechilibrată, iar FDR nu poate decît să înregistreze acest dezechilibru, pe care nu-şi poate asuma încercarea de a-l remedia.
Unde ne sînt traducătorii?
Secţiunea competitivă (de acum înainte) a festivalului e însoţită de o serie de spectacole invitate, de concerte, lecturi de texte străine şi ateliere (de traducere, de pildă). Atenţia pe care festivalul o acordă traducerii/traducerilor şi traducătorilor e cu totul specială şi remarcabilă - nu doar pentru că e unică în peisajul nostru teatral şi festivalier; concentrată, însă, asupra translaţiei din dramaturgii francofone, anglofone etc., mă gîndesc dacă nu cumva această secţiune a FDR şi-ar fi găsit locul mai curînd în cadrul Festivalului Dramaturgiei Contemporane de la Braşov, al cărui nod central îl constituie montările de texte noi străine. Pentru mine (şi-mi asum subiectivitatea acestui punct de vedere), e un regret constant lipsa unei platforme de discuţii despre ce şi cum se traduce din dramaturgia românească, în condiţiile în care ea chiar a început să intereseze în Europa, mai ales, în prezenţa chiar a traducătorilor, însă şi a criticilor, regizorilor, editorilor "specializaţi" în textul nou. Ştiu că pentru asta ar trebui ca FDR să-şi consolideze încă şi mai mult poziţia, totuşi cu greu îmi imaginez că ar putea-o face altcineva.
Cîte ceva despre nişte premii
Am aflat cu ceva (destul de mult) timp în urmă că festivalurile româneşti sînt, oarecum, forţate să acorde premii - să fie, aşadar, competitive -, în primul rînd la presiunea teatrelor invitate: într-o ţară cu multe festivaluri şi puţine spectacole bune, producătorii tind să răspundă cu mai mult interes invitaţiilor la evenimentele-concurs, cu o miză concretă şi care le pot aduce - lor şi artiştilor - satisfacţii şi confirmări cuantificabile. Care, însă, devin uşor relative cînd constaţi că juriul a cam avut de cîntărit mere contra pere contra gutui...
Aş "saluta" (cum se spune acum) transformarea FDR într-o manifestare competitivă măcar pentru premiul de actorie acordat lui Virgil Aioanei, pentru rolul din Sado-Maso Blues Bar de la Teatrul Foarte Mic, singurul - dar singurul! - spectacol în care joacă el acum (coleg de generaţie cu Gianina Cărbunariu, Virgil Aioanei a făcut o înlocuire în Terorismul montat de ea tot la Foarte Mic, nu cu mult înainte de întreruperea spectacolului, a jucat în varianta primă, de la Teatrul Desant, a lui No One de Carmen Vioreanu şi într-un spectacol al lui Aurel Palade din programul Comedia ţine la TINEri; şi-atît, în ultimii ani, cu toate că e unul dintre cei mai subtili şi versatili actori ai promoţiei lui). Multe argumente găsesc şi pentru premiera lui Andu Dumitrescu la capitolul scenografie (pentru acelaşi Sado-Maso Blues Bar), el fiind un "autor" de spaţii teatrale, iar în spectacolul Gianinei Cărbunariu acest spaţiu deţine un rol fundamental.
Cu totul dragul şi admiraţia pentru piesa lui Gabriel Pintilei (şi nu e singura, dintre cele pe care le-a scris, care vădeşte simţ al replicii şi situaţiei teatrale, simţ al umorului şi emoţie), ca text (luaţi prin asta construcţie dramatică şi de personaj etc.) nu pricep cum a putut obţine Premiul pentru cea mai bună piesă românească, în competiţie, de pildă, cu cele ale Mariei Manolescu sau cu Kebab al Gianinei Cărbunariu (şi mai era şi Jocul ielelor în concurs...); doar dacă nu cumva, în perspectiva juriului, calităţile textului s-au suprapus cu cele ale montării de la Teatrul Leti din Praga (pe care nu l-am văzut), şi-atunci avem ceva gen "cea mai bună versiune scenică a unei piese româneşti noi", în care meritele se împart între autor, regizor, scenograf şi actori...
Poate că un juriu atît de extins ca cel de la FDR - ediţia a treisprezecea -, aducînd laolaltă teoreticieni, regizori, dramaturgi, actori, coregrafi, traducători (cu totul, şapte), poate cu greu să ajungă la o agendă, un numitor comun al discernerii între mere, pere şi gutui. Mi s-ar putea răspunde că premiile au fost date celor mai buni, dar, în caragialiana logică a lui "Pe ce te bazezi?", şi eu aş putea merge mai departe, cu întrebarea: "După ce criterii?". Altminteri, mi s-ar părea perfect justificat, la o ulterioară ediţie, să ia şi Caragiale un premiu special pentru dramaturgie, l-ar merita, la urma urmei, cu asupra de măsură. Să nu fiu înţeleasă greşit, în realitate, premiile acestui Festival al Dramaturgiei Româneşti mi se par cu totul justificate, doar criteriile mi se par diferite de la caz la caz şi, dacă tot e prima dată cînd aceste premii se dau, suflu şi eu în iaurt... Pentru că miza - dincolo de "înscrierea în palmares" o constituie, cred eu, explorarea unei teatralităţi specifice textului nou, a unei estetici proprii acestuia.
După cum spuneam, FDR îmi pare, din ce în ce mai mult, un festival de autor, un risc de asumare a selectivităţii subiective de-a dreptul încîntător, chiar dacă nu merge, deocamdată, pînă la capăt (pînă la afirmarea explicită a orientării către dramaturgia nouă, de pildă). Poate că, în viitor, mai mult decît un barometru pentru starea textului românesc de teatru, Festivalul Dramaturgiei Româneşti va putea deveni (sau se va gîndi s-o facă) un generator de fapte pe această piaţă în furtunoasă dezvoltare.
Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.