Dobândind, o dată cu cea de-a treisprezecea ediţie (6-12 octombrie 2007), statutul de manifestare de cultură teatrală cu periodicitate anuală, Festivalul dramaturgiei româneşti de la Timişoara a dorit să probeze în principal ideea că literatura dramatică scrisă azi în România de o nouă generaţie de dramaturgi este una cu noroc. Un noroc determinat de calitate şi validat de receptarea mult mai entuziastă dincolo de graniţele ţării decât în interiorul ei. Aşa încât selecţionerul unic Cristina Modreanu, care a girat secţiunea Concurs a festivalului, a optat preponderent pentru spectacole înfăptuite după texte de ultimă oră şi datorate unor tineri dramaturgi, cei mai mulţi afirmaţi în strânsă relaţie cu mişcarea dramAcum. Texte care, aşa după cum pare să demonstreze (doar în parte întemeiat) selecţia, sunt montate mai cu seamă în Bucureşti şi mai puţin în alte locuri din ţară. În special, de Teatrul Luni de la Green Hours, prezent în concurs cu două spectacole: Bucharest Calling, regizat de Ana Mărgineanu, după un text cu autentice implicaţii politice şi sociale scris de Peca Ştefan şi bine susţinut de cei cinci tineri actori din distribuţie, şi Stă să plouă, unde partitura în cheie minoră scrisă de Lia Bugnar e salvată tot de Lia Bugnar, în calitate de regizoare, prin felul inspirat în care le-a ales pe interpretele rolurilor feminine. Consecvent în susţinerea acestui nou val dramaturgic se dovedeşte şi Teatrul Foarte Mic, loc în care Gianina Cărbunariu a montat un semnificativ text al Mariei Manolescu, Sado-maso Blues Bar, şi care i-a prilejuit tinerei regizoare cel mai bun spectacol al său după Stop the tempo (de fapt Stop the Tempo a fost montat la Teatrul de Luni de la Green Hours, Nota LiterNet). Printre susţinătorii mai recenţi se numără şi Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi, care mai degrabă şi-a împrumutat însemnele unui spectacol realizat în principal de studenţii îndrumaţi regizoral de Radu Apostol, spectacol care, prin felul cum a adus pe scenă o altă piesă a Mariei Manolescu, With a little help from my friends, confirmă valoarea de dramaturg a tinerei scriitoare. Că succesul internaţional al acestei noi dramaturgii nu e doar o părere ori o aspiraţie a dovedit-o temeinicul spectacol cu Kebab (alt titlu al piesei Gianinei Cărbunariu mady-baby.edu), adus în festival de compania bavareză Münchnner Kammerspiele, care i-a asigurat textului o regie dinamică, inspirată (Barbara Weber), o scenografie inventivă, cu o eficientă gestionare a spaţiului, şi un joc actoricesc pe măsură. Dimensiunea internaţională a secţiunii Concurs a fost completată de Teatrul Leti din Praga, care, stimulat de Institutul Cultural Român din capitala Cehiei, a montat crochiul dramaturgic Elevator de Gabriel Pintilei. Kamikaze, un bun text al Alinei Nelega, regizat de Gavril Cadariu (Teatrul German de Stat din Timişoara), No One de Carmen Vioreanu, în regia autoarei (Teatrul Metropolis din Bucureşti), alături de prea puţin izbutitul Crize sau Încă o poveste de dragoste (debil şi ca text - Mihai Ignat -, şi ca regie - m. chris. nedeea) au completat capitolul "dramaturgie de azi" din oferta festivalului.
Jocul ielelor de Camil Petrescu, regizat în cheie tradiţională de Claudiu Goga la Teatrul Naţional din Bucureşti, într-un decor bine gândit de Ştefan Caragiu, cu câţiva actori, chiar din rolurile principale, care trebuiau mai ferm ţinuţi în mână, dar şi cu alţii care îşi fac cum se cuvine datoria, e o tentativă de revalidare a unui text de referinţă. Regizorul a apăsat frecvent şi cu rost tasta delete, eliminând pasajele care azi par de prisos şi a oferit un spectacol-meditaţie pe tema principiilor în viaţa politică şi personală. Cu toate că mă încăpăţânez să susţin că Eugène Ionesco aparţine, în calitate de dramaturg, literaturii franceze şi nu celei româneşti, aşa cum ne-am fi dorit, remarc prezenţa spectacolului Ionesco - cinci piese scurte (Teatrul Odeon), justificată îndeosebi prin construcţia regizorală riguroasă (Alexandru Dabija), dar şi prin actorii inteligent distribuiţi şi adecvat conduşi.
Teatrul-gazdă a propus Visul, dramatizare de Cătălina Buzoianu după proza lui Mircea Cărtărescu. Spectacolul, regizat de însăşi autoarea adaptării, nu are ca obiect posibila piesă extrasă din roman, ci romanul însuşi, metafizica ce îi încarcă eseistic scriitura. Departe de a fi perfect, când monumental, când duios, când autentic, când pradă poncifelor ori autocitărilor, Visul ne invită să redescoperim lumea generoasă a copilăriei, cu jocurile, bucuriile şi misterele ei. Dincolo de orice consideraţie axiologică, apare totuşi o problemă: o adaptare ori o dramatizare după un roman românesc, oricât de bună ar fi ea, nu e tocmai îndreptăţită să fie considerată dramaturgie românească. Iar cum Naţionalul timişorean a adus şi la ediţia anterioară tot o adaptare, apare întrebarea dacă nu cumva tocmai instituţia organizatoare a Festivalului dramaturgiei româneşti e mai puţin încrezătoare în valorile acesteia, ezitând să o introducă în repertoriu.
Un juriu în alcătuirea căruia competenţele reale au alternat în chip bizar cu neaveniţii a decis să acorde Premiul pentru cel mai bun spectacol montării Ionesco - cinci piese scurte, Premiul pentru cel mai bun actor, lui Virgil Aioanei (Sado-maso Blues Bar), cel pentru cea mai bună actriţă, lui Tabea Bettin (Kebab), premiul de scenografie, lui Andu Dumitrescu (Sado-maso...), premiul pentru expresivitate vizuală, Visului timişorean şi - surprinzător! - Premiul pentru cel mai bun text, piesei Elevator.
Secţiunea Satelit (unde momentul cu adevărat remarcabil a fost spectacolul Block Bach, realizat tot la Odeon şi tot de Alexandru Dabija, dar unde s-au produs şi întâlniri cu muzicieni de marcă) şi Secţiunea Forum, dominată de spectacole-lectură cu texte din dramaturgia americană de azi, elegant tipărite în volum de Editura Brumar, au conferit un plus de consistenţă celor şapte zile ale festivalului timişorean.