Un spectacol special - Electra

La ediția 2005 a Festivalului Național de Teatru, Mihai Măniuțiu a fost selecționat cu o versiune la Electra, după Sofocle și Euripide. Spectacolul a fost realizat la Teatrul Radu Stanca din Sibiu, recunoscut pentru deschiderea la proiecte deosebite. După cum, recunoscut pentru versiunile originale este și regizorul clujean. Ceea ce fascinează în montările lui Măniuțiu este capacitatea sa cu totul specială de a se plasa creator în raport cu autorii dramaticii și cu piesele de la care pornește. Nu reneagă textul, dar îl rafinează și reinterpretează, traducîndu-l scenic esențializat, printr-un sistem personal de coduri estetice. Cu alte cuvinte, luînd drept punct de plecare un autor și o lucrare dramatică, Mihai Măniuțiu devine el însuși autor, printr-o scriitură scenică originală. Așa a procedat și cu Electra. Celebrul personaj mitologic din ciclul Atrizilor e urmărit într-un scenariu, conceput tot de Măniuțiu, care combină tragediile omonime ale lui Sofocle și Euripide. Finalitatea urmărită deliberat, și împlinită, e augmentarea măreției tragice a eroinei, suplimentarea fiorului declanșat de suferința fatidică.

Mihai Măniuțiu procedează ca la carte. În cel mai autentic spirit aristotelian, își focalizează atenția asupra acțiunii tragediei clasice. Electra, fiica lui Agamemnon și a Clitemnestrei, împreună cu fratele său Oreste își omoară mama și pe amantul acesteia, Egist, pentru a răzbuna asasinatul comis asupra tatălui lor. Măniuțiu urmărește acțiunea originală, dar o comprimă la maxim, păstrînd numai momentele cruciale, acelea necesare pentru deslușirea etapelor matricidului. Prin mijloace scenice, Măniuțiu mai operează o mutație semnificativă: scoate povestea Electrei din localizarea antică și o transformă într-o poveste de familie, atemporală, a-geografică; fără să piardă nimic din valoarea ei dramatică, ba, subliniindu-i și mai apăsat universalitatea. Avem de-a face cu o operație extrem de fină, reușită, de reevaluare scenică a tragicului. Regizorul conservă evoluția binecunoscută a evenimentelor către crima revanșardă, fiind mai degrabă preocupat de haloul afectiv, de sentimentul tragicului. Pe care-l alimentează cu semne scenice, muzică, mișcare, senzația fiind aceea de sublimare simbolică.

Protagoniștii sînt fantoșele vinii tragice căreia nu i se pot sustrage. Existențele lor sînt plasate la limită (tragicul însuși se naște, zice Gabriel Liiceanu, din tensiunea întîlnirii cu limita!), întrucît traiectul biografic le este delimitat de suferință și de pieire. Matricea lor ontologică este completată de crimă, de crima justificată, devenită epicentrul, ținta existenței lor teatrale. Meritul lui Măniuțiu este acela de a fi știut cum să coboare din efigia antică acest episod și să-l citească în cheia unei povești abstrase unui anume timp și unui anume loc. Dintr-o tragedie cu zei, Electra lui Măniuțiu devine una mundană, umană.

Un catalizator al desfășurării dramatice îl constituie muzica. Mihai Măniuțiu a avut ideea extraordinară de a coopta în distribuție o formație de muzică populară maramureșeană, "Iza", cu trei instrumentiști (zongoră, vioară, tobă) și două vocaliste. Aceștia sînt încorporați în cor, preluînd momentele muzicale, interpretînd live străvechi cîntece oșenești, de nuntă, de moarte, de jale, al căror fior armonic, textual și vocal, infuzează tragismul străvechii povești grecești. Fondul de expresivitate e comun, inflexiunile atît de speciale ale interpreților noștri populari alocîndu-i un spor de reverberație. Mihai Măniuțiu gestionează remarcabil această de-contextualizare, acordînd elementului muzical locul estetic care i se cuvine. Muzica impune tempouri, creează atmosferă, comentează, într-un alt registru, faptele decise aprioric, ori le anticipează pe cele ce urmează. Ca un ecou, ele sînt preluate și însoțite de mișcarea corului, completată, firesc, de pașii apăsați, din dansurile tipice aceleiași zone etnografice. Mărunți, repetați, pașii aceștia decupează o sacadare de efect. O energie arhaică, de undeva de dincolo de lume și de timp, se degajă în scenă și trece contagios rampa spre public, racordîndu-l la aceeași tensiune.

Scenografic (Cristian Rusu) s-a mers pe minimalism: cameră neagră, invadată doar de prezențe umane, de cîteva elemente organice (apă, vin, foc, var). Personajele sînt costumate neutru - costume negre, respectiv albe, de scenă, lodenuri și căciuli de aceeași culoare -, pot fi de oriunde și de oricînd; corul antic nu mai este vocea poetului, ci devine un soi de comentator mut, care subliniază, mai ales prin mișcare, momentele acțiunii și actele eroilor. Tot corul este cel care impune tempoul, care marchează un moment sau pe altul, care suplimentează tragismul evenimentelor. Cromatica se cere și ea decriptată. Există un joc al contrastelor (aceeași ducere la limită): Electra, Oreste și corul sînt costumați în negru, Egist, Clitemnestra, în alb. Simbolul central este un căluț de jucărie (trimitere la Agamemnon, rege al Micenei, conducătorul aheilor în războiul troian) albastru (culoarea regală), în care sînt înfipte o sumedenie de cuțite. Strălucirea rece a lamelor de metal și sunetul sec produs prin cădere se adaugă atmosferei încordate. Cîteva pete de culoare (vin roșu pe alb, praf alb de var pe scîndura neagră a scenei) produc variația coloristică necesară. Universul acesta e făurit pe dualități ireconciliabile. Tragedia nu acceptă soluții intermediare.

Electra lui Măniuțiu e un spectacol special: fără să afecteze în vreun fel marca tragicei narațiuni, o prezintă într-o cheie inedită, invitîndu-ne s-o percepem altfel: de la fiorul tragediei antice, la tragismul unui destin familial închis într-un cerc al morții.