Cea mai amplă mișcare în acest sens a efectuat-o, în ultimele stagiuni, Mihai Măniuțiu, regizor cu neastîmpăr creator, care, la ultimele montări bucureștene, mi-a dat senzația a fi într-un punct de răscruce. Și, deodată, ne-a uluit cu Exact în același timp după Gellu Naum, montat cu Naționalul din Cluj, urmînd apoi trei spectacole excepționale cu trupa "Oleg Danovski" din Constanța (16 lecții despre dezastrele amorului carnal), cu Teatrul din Sibiu (Experimentul Iov) și cu cel Maghiar de Stat din Cluj (Tragica istorie a doctorului Faust), făcînd apoi un salt la Tîrgoviște (Bacantele) și de acolo la Oradea. Fiecare dintre spectacole, dincolo de faptul că face cinste oricărei teatrografii de regizor, a însemnat săptămîni de efervescență pentru trupe (după mărturia actorilor), dar, totodată, a adus la lumină căutările regizorului, diversitatea preocupărilor pe temeiul unor texte și expresii teatrale de la anticii greci la teatrul-dans pe scenariu propriu.
Montarea de la Oradea, care reunește sub titlul Electra fragmente de text din tragediile lui Sofocle și Euripide, asimilează, de fapt, două culturi arhaice în neașteptată rezonanță. Miturile lumii antice îmbracă veșmintele zilei de azi în sunetele ancestralului cîntec maramureșean. Întrebările adresate de Electra destinului, conflictul lui Iov cu dumnezeirea (vezi Cartea lui Iov montată la Sibiu), confruntarea dumnezeirii cu forța dintotdeauna potrivnică în ființa lui Faust (în varianta Marlowe), dezlănțuirea Bacantelor în slujba unui zeu al lipsei de Dumnezeu, și toate acestea sub semnul inexorabilei morți sunt aduse și ridicate la maximă și dureroasă intensitate în spectacole, regizorul ne provoacă la reflecție, ne obligă la desprinderea de pragmaticul diurn și, depășind vina tragică, avem șansa catharsis-ului. Cu condiția să-l urmăm. Să ne intereseze căutările lui.
Cînd luminile s-au stins în sala Teatrului din Oradea (frumos, aurit, cu plușuri moi), scena - populată parcă dezordonat (o masă de oameni fără busolă și fără verticalitate) - ne-a înghițit. Grupul Iza (minune a minunilor) revărsa peste noi sunete incitante, ce veneau de undeva de departe în timp, de demult, dinaintea nașterii noastre și plecau să se întîlnească cu durerea și neputința Electrei. De la primele replici ale eroinei tragice mi-au venit în minte chipul și numele Ioanei Voicu Arnăuțoiu. (Dacă nu știți cine este și ce tragedie a traversat va fi spre rușinea, aș zice, a cititorului acestor rînduri.) Toată masa mișcătoare din jurul Electrei, chiar de-i ține, în fapt, partea, anihilează puterile, împinge spre renunțare. Emoția, abulia și disperarea sunt mănunchi. Venirea lui Oreste, pregătirea răzbunării, însăși răzbunarea sunt ca niște trepte pe care toate ființele acestea trebuie să le urce. Și noi cu ele. Deși totul pare construit de către Măniuțiu geometric (mă gîndesc la posibila răceală din abstracțiunea simbolurilor), suntem menținuți constant în starea tragică în care am fost absorbiți pînă la dezlegarea finală, benefică descătușare.
Trupa îi răspunde cu maximă dăruire regizorului, iar Mariana Presecan are forța schimbării registrelor și stărilor. Marian Rîlea, acest actor cu o cuprindere interpretativă de excepție, îl urmează pe Mihai Măniuțiu din teatru în teatru, din discurs în discurs. Vorbește despre dragoste carnală și tragedia iubirii consonînd cu dansatorii profesioniști, răbufnește în disperările lui Iov, merge pe funia subțire a suprarealismului purtînd semnătura lui Gellu Naum și restabilește echilibrul natural plătind polița crimei în umbra Electrei. Este perfect în toate ipostazele și este limpede că-l înțelege pe regizor din fărîme de propoziții.
Ar mai fi de scris despre Suzana Macovei și Șerban Borda, despre Ion Mîinea, Elvira Platon Rîmbu sau Doru Fîrte, despre decor, costume și iară, și iară despre Grupul Iza, voci și instrumente mărunte cu știință și pasiune deopotrivă, dar mă opresc pentru a spune doar: am văzut o operă împlinită, o tragedie dătătoare de viață.