Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Electra

Electra lui Măniuţiu - eveniment la Teatrul din Oradea


România Liberă, februarie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ani de zile, majoritatea regizorilor importanţi ai ţării au lucrat cu cîte un teatru. Purcărete cu Naţionalul craiovean, alţii cu trupe bucureştene, unii s-au fixat asupra Naţionalului ieşean ş.a.m.d. De cîteva stagiuni, mişcările sunt mai libere, directorii teatrelor din ţară îşi încordează puterile financiare, caută sponsori, mă rog, găsesc soluţii pentru ca regizori cu statut de artişti, nu de artizani, să lucreze cu trupa lor. Astfel, rutina este zdruncinată, chiar scuturată, ştacheta fiecărui actor se vede înălţată, publicul oraşelor iese, parcă, din molcoma relaţie cu teatrul local.

Cea mai amplă mişcare în acest sens a efectuat-o, în ultimele stagiuni, Mihai Măniuţiu, regizor cu neastîmpăr creator, care, la ultimele montări bucureştene, mi-a dat senzaţia a fi într-un punct de răscruce. Şi, deodată, ne-a uluit cu Exact în acelaşi timp după Gellu Naum, montat cu Naţionalul din Cluj, urmînd apoi trei spectacole excepţionale cu trupa "Oleg Danovski" din Constanţa (16 lecţii despre dezastrele amorului carnal), cu Teatrul din Sibiu (Experimentul Iov) şi cu cel Maghiar de Stat din Cluj (Tragica istorie a doctorului Faust), făcînd apoi un salt la Tîrgovişte (Bacantele) şi de acolo la Oradea. Fiecare dintre spectacole, dincolo de faptul că face cinste oricărei teatrografii de regizor, a însemnat săptămîni de efervescenţă pentru trupe (după mărturia actorilor), dar, totodată, a adus la lumină căutările regizorului, diversitatea preocupărilor pe temeiul unor texte şi expresii teatrale de la anticii greci la teatrul-dans pe scenariu propriu.

Montarea de la Oradea, care reuneşte sub titlul Electra fragmente de text din tragediile lui Sofocle şi Euripide, asimilează, de fapt, două culturi arhaice în neaşteptată rezonanţă. Miturile lumii antice îmbracă veşmintele zilei de azi în sunetele ancestralului cîntec maramureşean. Întrebările adresate de Electra destinului, conflictul lui Iov cu dumnezeirea (vezi Cartea lui Iov montată la Sibiu), confruntarea dumnezeirii cu forţa dintotdeauna potrivnică în fiinţa lui Faust (în varianta Marlowe), dezlănţuirea Bacantelor în slujba unui zeu al lipsei de Dumnezeu, şi toate acestea sub semnul inexorabilei morţi sunt aduse şi ridicate la maximă şi dureroasă intensitate în spectacole, regizorul ne provoacă la reflecţie, ne obligă la desprinderea de pragmaticul diurn şi, depăşind vina tragică, avem şansa catharsis-ului. Cu condiţia să-l urmăm. Să ne intereseze căutările lui.

Cînd luminile s-au stins în sala Teatrului din Oradea (frumos, aurit, cu pluşuri moi), scena - populată parcă dezordonat (o masă de oameni fără busolă şi fără verticalitate) - ne-a înghiţit. Grupul Iza (minune a minunilor) revărsa peste noi sunete incitante, ce veneau de undeva de departe în timp, de demult, dinaintea naşterii noastre şi plecau să se întîlnească cu durerea şi neputinţa Electrei. De la primele replici ale eroinei tragice mi-au venit în minte chipul şi numele Ioanei Voicu Arnăuţoiu. (Dacă nu ştiţi cine este şi ce tragedie a traversat va fi spre ruşinea, aş zice, a cititorului acestor rînduri.) Toată masa mişcătoare din jurul Electrei, chiar de-i ţine, în fapt, partea, anihilează puterile, împinge spre renunţare. Emoţia, abulia şi disperarea sunt mănunchi. Venirea lui Oreste, pregătirea răzbunării, însăşi răzbunarea sunt ca nişte trepte pe care toate fiinţele acestea trebuie să le urce. Şi noi cu ele. Deşi totul pare construit de către Măniuţiu geometric (mă gîndesc la posibila răceală din abstracţiunea simbolurilor), suntem menţinuţi constant în starea tragică în care am fost absorbiţi pînă la dezlegarea finală, benefică descătuşare.

Trupa îi răspunde cu maximă dăruire regizorului, iar Mariana Prisecan are forţa schimbării registrelor şi stărilor. Marian Rîlea, acest actor cu o cuprindere interpretativă de excepţie, îl urmează pe Mihai Măniuţiu din teatru în teatru, din discurs în discurs. Vorbeşte despre dragoste carnală şi tragedia iubirii consonînd cu dansatorii profesionişti, răbufneşte în disperările lui Iov, merge pe funia subţire a suprarealismului purtînd semnătura lui Gellu Naum şi restabileşte echilibrul natural plătind poliţa crimei în umbra Electrei. Este perfect în toate ipostazele şi este limpede că-l înţelege pe regizor din fărîme de propoziţii.

Ar mai fi de scris despre Suzana Macovei şi Şerban Borda, despre Ion Mîinea, Elvira Platon Rîmbu sau Doru Fîrte, despre decor, costume şi iară, şi iară despre Grupul Iza, voci şi instrumente mărunte cu ştiinţă şi pasiune deopotrivă, dar mă opresc pentru a spune doar: am văzut o operă împlinită, o tragedie dătătoare de viaţă.



 Toate articolele despre Electra


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florica Ichim


Alte articole

 Un spectacol special - Electra , Oltiţa Cîntec
 Galerie foto - Electra, Fotograf de teatru


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer