Halloween a meritat aşteptarea. Era unul din filmele de care mi-era cel mai frică anul acesta, pentru că vroiam să-mi placă şi pentru că originalul lui John Carpenter din 1978 e sacrosanct (măcar pentru tema muzicală, dacă nu pentru că a reinventat filmul slasher). Seria însă e extrem de slabă, cu un singur film care e OK, doiul, care continua exact unde se termina primul.
Dar Halloween (numărul 9!) s-a dorit să fie o reinvenţie şi Rob Zombie a fost omul potrivit s-o facă. Fostul lider al trupei White Zombie a trecut de pe scenă, în spatele ei, primele sale două filme, horror-ul House of 1000 Corpses şi sequel-ul, The Devil's Rejects, fiind printre cele mai interesante şi originale din gen în ultimii ani. Iar Halloween, este chiar proiectul propus de el, scris şi gândit cu reverenţă faţă de original. Temele muzicale ale lui Carpenter sunt şi ele prezente, pe lângă un soundtrack excelent, cu piese clasice (Kiss, Alice Cooper, Peter Frampton, Iggy Pop, Blue Oyster Cult, BTO, Nazareth, Rush, plus referenţialul Sandman) şi un score nou de Tyler Bates (unul din compozitorii momentului, de la Hunted la 300).
Zombie aduce în prim plan universul său grotesc (white trash, redneckşii), umorul negru şi referinţe copioase pentru orice cinefil şi fan de horror (nici nu vreau să intru în trivia că mi-ar lua tot spaţiul). Dar mai ales reface actele 1 şi 2 al filmului, pre-ucidere si post, doar actul trei fiind o reimaginare a filmului original, cu elemente din părţile ulterioare (casa pustie în care vin adolescenţii să facă sex, şi în care are loc tot showdown-ul, acesta cu cel puţin 10 minute prea lung).
Nevasta lui Rob Z., Sheri Moon e excelentă, puştiul Myers extrem de creepy (Daeg Faerch), iar Tyler Mane (Myers adult) la înălţime (la propriu, are 2 metri 03). Cea mai dezamăgitoare apariţie, cea a lui Udo Kier, care nu are decât o replică (sunt sigur ca a fost tăiat la montaj, la fel ca Adrianne Barbeau). Cea mai amuzantă şi chiar emoţionantă, cea a lui Danny Trejo, care citează autobiografic experienţa lui carcerală. Iar cea mai amuzantă replică este cea în care Malcolm McDowell (excelent comeback şi preluare a rolului lui Donald Pleasance), aka doctorul Samuel Loomis, vorbeşte despre ochii lui Michael Myers ca despre ochii unui psihopat şi lat cât ecranul vedem close-up-ul ochilor lui Malcolm, cu puncte sângerii în albăstreala trademark psihotică.
Dar cea mai funny parte a avut loc la proiecţia de la cinema (Citiplex, sâmbătă la ora şase după-amiaza), unde erau în total până-n 20 de spectatori, printre care două familii de redneckşi locali (romanianecks?), cu 2 copii de până-n 10 ani, care probabil că se vor transforma în Michael Myers-i şi vom auzi de ei la ştirile de la ora cinci (notă: filmul e interzis celor sub 18 ani). Nu am avut energia să mă duc să fac reclamaţie, aşa cum m-am enervat anul trecut la Patria la Silent Hill, când un tată la fel de inconştient vroia să-şi ducă copilul de 5-6 ani la film şi angajaţii n-aveau nici o problemă. Au mai fost nişte cupluri, "date movie, huh?" din care unul singur a părăsit sala la jumate. M-am întrebat tot filmul când o sa plece părinţii cu copiii, şi iată au plecat cum s-a aprins lumina, când au fugit toţi ca şobolanii, să nu li se facă rău de la literele din generic. În spatele meu au stat doi puşti de 13-14 ani, care la un moment dat savurau filmul şi au uitat să mai comenteze şi să bage popcorn. Am simţit cum gîlgîia adrenalina, după cum am menţionat deja, filmul lui Rob Z. e megaviolent. De aceea îl recomand numai celor avizaţi.
Acestea fiind scrise, "Happy Halloween ladies!" (cum zice Kurgan în Highlander).