Violenţa poetic-cinic-tulburătoare a primelor două realizări regizorale ale rockerului Rob Zombie, House of 1000 Corpses şi, mai ales, The Devil's Rejects, ne făcea să sperăm că Halloween-ul său ar fi putut aduce ceva nou şi interesant unuia dintre cei mai înspăimântători şi inexplicabili negativi imbatabili ai ultimelor decenii. Moda e de înţeles: în tradiţia recentă a revigorării francizelor horror cândva de succes, în speranţa stoarcerii lor de încă nişte bani, se mai concoctează un episod în care Răul de neoprit e iar resurectat şi o face lată încă o dată. E drept, de la cultissimul film care făcea în 1978 din John Carpenter unul dintre maeştrii esenţiali ai genului, psihopatul Michael Myers, care îşi începe cariera ucigaşă într-o noapte de Halloween la frageda vârstă de 10 ani, a tot revenit şi şi-a făcut de cap. Rezonurile persistenţei sale, dincolo de apetenţa unui public perpetuu însetat de sânge, variind după priceperea şi cheful scenariştilor de-a lungul următoarelor 7 episoade. Dintre care cel mai recent şi idiot, Halloween: Resurrection, data de acum 5 ani.
Pe de altă parte, proiectul lui Zombie, aflat, alături de indivizi mai puţin talentaţi ca Alexandre Aja şi Eli Roth, în vârful unui nou val ultra-sângeros şi dur de horror-uri viscerale din ultimii ani, măcar denota ambiţie. Se voia un soi de prequel amestecat cu o refacere a primului Halloween. Film care, să ne amintim, dacă lăsăm deoparte subtilul şi remarcabil de misteriosul Black Christmas (Bob Clark, remixat şi el stupid şi tembel anul trecut) din 1974, lansa avalanşa imparabilă de slashere chitite să extermine cât mai sanglant şi explicit adolescenţi în călduri prin deceniul 9. Ideea fiind să îl explice puţin pe Michael Myers şi perpetua lui nevoie de a face bucăţi puşti aflaţi în plină şi tembelă explorare a propriei sexualităţi. Ceea ce e grav, pentru că tot şpilul cu Myers şi alţii ca el e că nu au nevoie de explicaţii, justificări şi psihologie. The Shape, cum i s-a mai spus încă de la prima încarnare, e Răul pur şi absolut, fără conştiinţă şi conştienţă, fără remuşcări, cu ochii goi în spatele cărora, dincolo de simpla mască devenită de mult icon pop-cultural, nu licăreşte vreo urmă de gândire ori sentiment uman. Ci doar o insaţiabilă nevoie de masacru cât mai plastic. El e forma neclară întrezărită în amurg printre copacii şi gărduleţele paşnice ale suburbiei americane ori de aiurea, esenţializarea şi întruparea unor spaime atavice despre Răul care pândeşte mereu mult mai aproape decât te-ai aştepta şi care poate lovi oricând. A-i da un background mai clar şi dezvoltat şi a sugera fie şi o urmă de psihologie atentează astfel la însăşi esenţa şi simbolistica unui personaj prin definiţie vag şi obscur, ce ar trebui să se sustragă oricărei tentative de a-l motiva. Şi de aici porneşte problema cu acest remake.
Poate i-am fi putut trece cu vederea jocul jalnic al actorilor - e într-un sens de rigoare şi chiar una dintre plăcerile vinovate ale acestui tip de "realizări" cinematografice. Sau chiar imaginea epileptică de-a dreptul, care anulează orice putinţă de tensiune şi suspans - ingrediente esenţiale ale unui gen în care e vital să nu ştii de fiecare dată, anunţat de rotirile aberante ale camerei şi crescendo-urile muzicale în ritm heavy metal, când şi unde va lovi criminalul. I-am fi putut tolera până şi clişeele ordinare care poate aveau un sens acum 20 de ani, cu puştimea avidă de destrăbălări care trebuie să-şi plătească scump şi însângerat pulsiunile carnale. Până la urmă, dincolo de faptul că evită fiorii şi orice fel de surpriză, domnul Zombie oferea destule cărnuri ciopârţite în prim-plan cât să prezinte interes măcar pentru fanii genului - care nu, nu sunt cu toţii nişte obsedaţi şi psihopaţi ascunşi, e mult mai bine să vezi aşa ceva pe un ecran decât să pui în practică în viaţa cotidiană. Dar să îi dai lui Myers un chip copilăresc, blond şi lipsit de expresie, îndelung explorat în vreo jumătate de oră ce ne radiografiază traumele familiare şi şcolăreşti ale viitorului asasin în serie deja pasionat de torturat şi disecat animale şi confecţionat de măşti care să-i ascundă ochii goi... Asta nu! Niciodată! O familie de ţărănoi, cu o mamă tîrfă-stripteuză, jucată chiar de frumoasa nevastă şi actriţă-fetiş a regizorului, Sheri Moon, un tată vitreg abuziv, paralitic şi alcoolizat (Ronnie White), o soră mai mare cam curviştină... Povestea asta e atât de stereotipă că nu-ţi vine s-o crezi. Şi nu explică absolut nimic.
Şi mai penibilă e detalierea izolării semi-catatonice a lui Myers, interpretat ca adult de o namilă adusă de spate (Tyler Mane) care îl face să aducă mai mult cu alt redneck serial şi căsăpitor de puştime, Leatherface din multele Texas Chainsaw Massacre-uri. Şi îi dă un aer retard care îi cam taie potenţialul de îngrozire a spectatorului. Pentru că e stupid să o justifici prin sfaturile date de un gardian bun la inimă, interpretat de ubicuul - mai ales prin serii B-C-D... - Danny Trejo, obişnuit al lui Robert Rodriguez între altele. Asta ca să nu mai pomenim de idioţenia psihiatrului jucat brambura de Malcolm McDowell, o apariţie aiurea-n tramvai a lui Udo Kier şi alta a lui Chuckie-Brad Dourif, juna Danielle Harris care fugea de zor de Myers şi în episoadele 4 şi 5 ale francizei, aici putând, că doar a mai crescut, să-şi expună generos bustul în timp ce urlă pe podele. Plus că mai sunt ceva twist-uri vizând o denaturată iubire familial/ frăţească. Cum ar veni, decât o asemenea resurecţie, mai bine îl lăsau pe Myers să putrezească liniştit în memoria colectivă. Trist.