Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Invasion, The

A nşpea invazie a bodysnatchersilor - The Invasion


Cinemagia, noiembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cam la un secol după ce H.G. Wells scrisese Războiul lumilor, fraţii Strugaţki au preluat tema într-un soi de remake literar, intitulat, din deferenţă pentru marele clasic, A doua invazie a marţienilor. N-a trecut mult şi Cristian Tudor Popescu a preluat ştafeta, în aceiaşi parametri, cu A treia invazie a marţienilor (proză declarată neoficial de autor "o ciocaţie" - adică "cioacă aşa, mai serioasă..."). Şi mai ţin minte că foarte curând, ca să nu rămân mai prejos, am folosit la rândul meu titlul, sub forma A patra invazie a marţienilor, pentru un pamfleţel în care nu mai ştiu despre ce era vorba.

Dar, dacă C.T.P.-ul şi cu mine ne jucam, Joel Silver (producţia), David Kajganich (scenariul) şi chiar Oliver Hirschbiegel (adică Der Untergang, dom'le! Cică mergem pe cai mari!) chiar se iau singuri în serios, cu această reîncălzire inutilă a clasicului Invasion of the Body Snatchers al lui Don Siegel, din 1956, trecut prin remake-urile descendente valoric din 1978 (Philip Kaufman) şi 1993 (Abel Ferrara). Ultima variantă nu aduce în plus chiar nimic important, decât poate secvenţa de deschidere, cu prăbuşirea navetei Columbia (e drept că-n film o cheamă "Patriot"), ca vector al infestării. În continuare, povestea curge plat, monoton, insipid şi complet ilogic. Pe ici, pe colo, Hirschbiegel reuşeşte să creeze suspense, în special nu unde nu-i vorba de acţiune propriu-zisă, urmăriri, atacuri şi cafteli, ci în secvenţele în care Carol Bennell (Nicole Kidman, enervant de inexpresivă în acest rol decupat din hârtie) se luptă să nu adoarmă (că era deja contaminată, iar metamorfoza se petrecea în somn).

De fapt, această moştenire din prima variantă (care avea şi titlul alternativ Sleep No More!) e cam cea mai dramatică parte a filmului, la nivel atât de scenariu (teribil de liniar şi haotic!), cât şi de regie (care oscilează nefericit între experienţa solidă a lui Hirschbiegel din Europa, şi rigorile hollywoodiene). Nu-i rău deloc pregenericul de tip flash-forward, cu Nicole scormonind disperată după medicamente în farmacia devastată, cu neoanele filând; în schimb, continuarea aceleiaşi secvenţe în timp real va dovedi că, oricât ar părea de bizar, mai sunt destui care deşi au auzit şi ei, de la vecini, de puştile cehoviene, habar n-au să tragă cu ele (faza cu injecţia în inimă, pe care copchilu' i-o face mămichii, ca s-o deştepte din somnul cel de moarte, fără ca o dată să-i tremure mâna!).

Mult mai grav e că filmul ratează lamentabil starea de paranoia a variantelor anterioare - dintre care prima fusese considerată chiar o parabolă a infiltrării sovietice, oricât se dădeau de ceasul morţii Finney şi Siegel să asigure pe toată lumea că ei nu voiseră decât o poveste de suspense onest şi nimic mai mult (apropo, şi aici apare un VIP rus - fără nici un alt rost decât acela de a se alieniza în secvenţa următoare: adică, trimitere făcută prost; la fel de inutilă e şi distribuirea Veronicăi Cartwright într-un rol secundar fără nici o valenţă specială, numai fiindcă fusese personaj principal în 1978). Chiar şi versiunea lui Kaufman, deşi spectacular-superficială, îţi trezea oarece angoase în final - mi-e viu în minte şi acum acel urlet inuman al lui Donald Sutherland care semnifica victoria definitivă a invaziei. Aici, însă, ce să vezi? Nu, că e rost de-un antidot - ceva din sângele unora care-au avut nu-ş ce boală, printre ei fiind şi copilul eroinei, Oliver (Jackson Bond, un puştiuleţ blond şi scump şi dulce şi nesărat de mânca-l-ar mama!) Fără a se osteni cu logica, scenariul ne obligă să urmărim strict aventurile acestui cuplu mamă-fiu, de parcă numai de ei ar atârna salvarea omenirii. Dramaturgic, construcţia e dezechilibrată rău, transformând în punct culminant (şi decisiv), o confruntare dincolo de care s-ar fi impus cel puţin încă o ritmemă întreagă - fuga cu elicopterul, de pe clădirea sediului central al poliţiei din Baltimore. Culmea, aici filmul dă cu oiştea-n gard nu numai structural, ci şi logic - adică toată lumea e contaminată, clonificată, bodysnatcherizată, doar câţiva viteji, izolaţi undeva-n pustiu, muncesc cu râvnă la antidot, iar salvarea e plodul din elicopter. Fâl-fâl-fâl elicea, şi brusc ni se spune că, un an mai târziu, procesul a fost inversat şi totul e iar okay. Cireaşa (zaharisită) de pe tort apare când îi vedem pe Carol şi Ben (Daniel Craig), din nou împreună, după ce şi el fusese snătchuit - da' uite că s-a făcut bine! Pe-asta nici puii de curcă n-au s-o creadă! Noroc cu distinsele lor mame, care râd de se prăpădesc.

P.S.: Staţi că mi-am amintit ce era cu A patra invazie a marţienilor, aia. Am scris-o cam prin noiembrie 1990, şi era o scenetă de cabaret politic în care "marţienii" veneau din Valea Jiului să-l dea jos pe Emanat de la Cotroceni - deci, Mineriada IV, cum ar veni. N-a trecut anul şi, până să mi-o publice cineva, s-a adeverit (dar nu şi deznodământul, din păcate).


8 noiembrie, 2007, h. 20:30-21:34
Bucureşti, România




 Toate articolele despre Invasion, The


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Actualizare eficientă, nemţească - The Invasion, Iulia Blaga
 Dificultatea de a nu adormi - The Invasion, Lucian Maier


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer