Există în România actori pe care nu-i vezi multă vreme pe scenă, pe care-i zăreşti în filme şi-ţi aminteşti cu plăcere şi regret când i-ai văzut ultima oară la teatru. Apoi te-ntâlneşti din nou cu ei şi-nţelegi încă o dată de unde plăcerea şi de unde regretul acelor amintiri.
Pe Dana Dogaru am putut-o vedea recent într-o premieră - În rolul victimei a fraţilor Presnyakov, în regia lui Felix Alexa. Şi-am văzut, din nou, acea simplitate şi autenticitate a jocului care aproape te convinge că actoria e cel mai natural lucru cu putinţă, că e suficient să vrei şi o întreagă complexitate umană se materializează în faţa unor spectatori. În dublu rol aici (o mamă abandonând lupta cu indolenţa propriului fiu şi senilizarea înainte de vreme a propriului soţ şi "matroana" unui restaurant japonez, pătrunsă de un soi de pragmatism cinic "la dispoziţia clientului"), Dana Dogaru ştie să joace oameni-umbră, umilinţa şi linguşeala, "replici" întregi ale ei se construiesc doar dintr-o înclinare a capului, o clipire din gene şi un spate întors. Dana Dogaru aduce cu ea, în În rolul victimei, perspectiva unei lumi - a celor "vechi" - condamnată la dispariţie în faţa asaltului noii generaţii: e tema piesei lui Oleg şi Vladimir Presnyakov, dar şi una a teatrului românesc actual, nu doar maturi şi tineri se confruntă pe scena de la Metropolis, ci şi două generaţii de actori...
Valya (Marius Manole) e un tânăr cu părinţi angoasaţi şi abrutizaţi, predispus la mici acte de anarhie cotidiană (cum ar fi să mănânce cu beţişoarele doar ca să nu spele vasele) - rudă bună - acest Valya - cu adolescentul Kurt din Chip de foc al lui Mayenburg, pe care tot Manole îl juca, acum câţiva ani, într-o montare a aceluiaşi Felix Alexa), care se tratează de frica de moarte (şi viaţă) jucând roluri de morţi şi răniţi în reconstituiri ale poliţiei, în exerciţii de "regizare" post-factum a vieţii, dacă tot nu mai avem nici un control asupra ei. Valya asta şi e, în realitate, sau se vrea: regizorul din spatele vieţii altora, punându-i în valoare pe marii actori ai meschinului cotidian (în rolul principal, inspectorul-căpitan, jucat de Răzvan Vasilescu, dându-şi duhul în plină diatribă, rezumabilă în înjurătura pe care o tot repetă, împotriva superficialităţii tinerilor), strecurându-se prin meandrele culoarelor proiectate pe largi panouri.
Sigur că nimeni nu se aşteaptă ca o piesă altoită pe o realitate rusească cât se poate de palpabilă să "sune" scenic la fel la Bucureşti ca la Londra şi la Londra ca la Moscova. La Metropolis, versiunea lui Felix Alexa e un inventar de mici detalii comice, care detonează controlat potenţialul exploziv al unui text despre realităţi incomode şi fiinţe prea puţin simpatice. Nu încă un spectacol despre familia cotidiană în descompunere, despre lipsa de comunicare şi din ce în ce mai fragilele limite morale, În rolul victimei ia din textul lui Oleg şi Vladimir Presnyakov dimensiunea absurdă, pe care încearcă s-o acopere de sens, un teritoriu uman al lipsei de greutate (mai mult decât de seriozitate), viaţa ajunsă un fel de banc spus la plezneală, sub deviza lui "Mi se rupe" (cu care, se pare, poţi şi să mori pe buze). Poţi să râzi cu lacrimi de româneasca stâlcită a personajului jucat de Elias Ferkin ori de tătăreasca lui intraductibilă, dar drama e acolo, întreţesută între sordidul unei toalete şi penibilul mimării înotului pe marginea bazinului. Doar Hamleţi şi Leari nu mai există.
Teatrul Metropolis, Bucureşti
În rolul victimei de Vladimir şi Oleg Presniakov
Traducere de Maria Dinescu
Regia: Felix Alexa
Scenografia: Diana Ruxandra Ion
Cu: Răzvan Vasilescu, Marius Manole, Dana Dogaru, Dan Aştilean, Vlad Logigan, Elias Ferkin, Xing Elena Ling, Gabi Costin, Iulia Colan, Costel Bojog.